Povestea vorbelor

Lumea obișnuiește să stea la taclale. Cei care vor afirma că pălăvrăgeala ține de specificul nostru național vor greși amarnic. Să-i ascultați voi pe francezi sau italieni! Agapele/ sindrofiile/ aperourile și alte soiuri de simpozioane, însoțite de nectaruri, licori și ambrozii, sunt mai mult pretexte de comunicare decât motive de îndopare și îmbătare. Sigur că vinul dezleagă limbile, dar numai atât cât să nu se simtă omul stresat. Or – acesta-i farmecul discret al comunicării însoțite de licori – dacă o comunicare nu e sinceră, ea nu doar își pierde rațiunea de a fi, ci e adversara perversă a actului comunicării. Dacă mărturisești ascunzându-ți gândurile, faci o crimă împotriva actului de mărturisire. Bine, recunosc că nu oricine merită să afle lucrurile pe care vrem să le spunem, dar tocmai pentru asta există foișoare separate pentru fiecare nivel de comunicare.

Despre ce vorbesc oamenii când se întâlnesc? Ai noștri, după un schimb de informații de suprafață, despre sănătate, serviciu, familie, la faza a treia trec, inevitabil, năvalnic și chiar devastator-catastrofal, la politică. Râdeam cu un prieten despre cum cineva, revenit pe scurt timp în oraș (după ce a trăit într-un mediu… cu alte probleme decât ale noastre), călătorea cu un troleu în care bătea vântul, trosnea de la toate încheieturile și se poticnea la fiecare hop, gata să-și dea duhul. Iar lumea din vehicul era antrenată fără rest în dispute… geopolitice. Pentru că, da, la noi nu se mai discută doar despre politică, ci neapărat despre geopolitică.

Înțeleg de unde vine te(a)ma: vinovați de tot ce se întâmplă la noi sunt străinii. Rușii sau americanii, „internaționaliștii” din Est sau „globaliștii” din Vest sunt cei care râvnesc patrimoniul nostru național și sufletele noastre candide. Noi, inocenții, aflați în calea tuturor relelor, suntem mereu ocupați și impuși să hrănim toată lumea… Chiar dacă revenim la politica locală, autohtonă, care nu a dispărut de pe agendă, observăm că și aici toate alunecă spre primul subiect: politicienii noștri sunt și ei vânduți. Fie rușilor, fie americanilor, fie europenilor, fie românilor de peste Prut. Consecutiv, nu mai poți da vina pe nimeni dintre ai noștri, peste tot – conspirații ale străinilor.

Mă gândesc dacă ar fi posibil să ne întâlnim și să discutăm despre altceva decât politică și… nu îmi prea imaginez, deși fiecare întrunire de prieteni și de familie începe cu un pact: numai să nu vorbim de politică. Imposibil! La al treilea pahar, fratele sau cel mai bun prieten, mizând pe toleranța ta proverbială, îți va declara: iar acum vreu să mă sfădesc cu tine. Iată ziceai că… Și nu ai de ales. Pentru că asta ne doare, asta ne amuză, asta ne înveselește și ne întristează. Ș-apoi noi suntem o mână de oameni pe acest pământ; orice politician ne este prieten, cumătru, vecin de bloc, consătean, rudă, cunoscut, coleg sau… membru al asociației nedeclarate a rețelelor sociale. Adică tot un fel de prieten, frate de suferință, rudă prin mezalianța virtuală.

Discuția de la masa de prieteni sau rude am transferat-o la masa lărgită a rețelelor, de acolo ea a călătorit în mijloacele noastre de comunicare și informare (radio, TV, alte media, scrise sau vorbite), apoi în domeniul nostru profesional și în sferele politicii propriu-zise. Și atunci sinceritățile expresiei sunt din sferele comunicării intime, adică directe și fără perdea, iar ipocrizia declarațiilor, dimpotrivă, coboară de pe podiumul precauției politicului în sferele de comunicare intimă. Pe de o parte, nu mai este penalizat discursul de mauvais ton, pe de alta, fariseismul și iresponsabilitatea prosperă… spre bucuria tuturor impostorilor.

Mai rău când discursul suburban călătorește fără stavilă nu doar în limbajul colocvial, ci și în colocvii ca și cum civilizate, în întruniri publice sau intime și chiar în sursele media. Atunci să nu se supere nimeni, acesta ne este nivelul de educație și de comunicare. Și dacă peste tot se discută ca la bazar (în toate limbile și accepțiile cunoscute; a nu se confunda cu piața), iar limbajul fiecăruia e de mahalagioaică, să nu se supere… nici emitenții de pretenții. Pentru că îl mai poți înțelege pe un om bătut de soartă, fără nicio vină, dar atunci când se nemulțumesc cei care nu fac un minim efort să-și schimbe destinul, dar mai ales mormolocii care deja au ținut în mână hățurile puterii și ne-au dus în niște hățișuri din care nu știm cum să ieșim; atunci când se revoltă impotenții care s-au perindat pe lângă putere și nu a rămas în urma lor decât aerul stricat al neputinței, nu mai are rost să lungim vorba. Treziți disdedimineață, cu toată revolta, din somnul dulce al neputincioșilor, putrezi de sărăcie sufletească, dar și de averi agonisite ilegal, puși în cătușe și dați pe mâna justiției. Iar justiția, ca și clasa noastră politică, neavând nicio garanție că poporului îi va plăcea ceea ce fac și că îi va alege încă o dată (nu-i vedeți pe toți „alegătorii”, cum sunt buni doar de cârcoteli?), au în schimb o șansă unică: să intre în istorie cu capul sus, ca oameni demni și integri. Toate vor trece, dar demnitatea, onestitatea, curajul decidenților vor rămâne. În caz contrar, au toate șansele să devină, și ei, mormoloci morocănoși, ca oponenții lor de azi. Și să rămână în istorie cu această imagine ezitantă.

P.S. Iar răspunsul pentru toți cârcotașii, care nu comentează decât ceea ce văd prin gaura cheii – boala ticăloasă și incurabilă a moldovenilor! – este soluția pe care o propune chiar temerara șefă de la anticorupție: să fie dată publicității toată înregistrarea, cu tot contextul, cu toată relația de cauzalitate… și chiar cu tot cu curajosul operator de sunete și, eventual, imagine. Dar și comanditarul, desigur. Comandamentul care l-a însărcinat cu această eroică misiune de cercetaș al unei cauza pierdute în trista istorie a mormolocilor, dispăruți prematur din memoria lumii.