Tabletă despre cum îmi pare rău că am fost prost, dar nu am ajuns și eu să lucrez la Guvern unde se dau salarii mari

886
0

Cu ani în urmă, am scris și am publicat o epigramă intitulată „Locul meu în viață”:

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

L-am căutat visând etern,

Dar adevăru-i cam sinistru:

Când am ajuns pe la Guvern,

Mi-l ocupase un ministru.

Că o fi bună, că o fi rea această epigramă las’ să se descurce critica literară, în caz că este interesată de acest gen numit de un mare critic „strănut literar”, căruia nu-i dau numele pentru că nu e Mihai Cimpoi. La nevoie ar putea să-și dea cu părerea și colegii epigramiști mai deștepți ca mine. Foarte mulți de altfel și asta mă bucură enorm, pentru că una e să discuți sau să te cerți cu niște colegi tobă de carte și de minte și cu totul altceva e să-ți pierzi tot timpul liber, până la sfârșitul vieții, cu niște neaveniți, neșcoliți care scriu ce scriu și, în același timp, atacă „floarea epigramei românești” pe toate fronturile. Despre asta însă – în altă tabletă, problema care mă preocupă în prezent fiind cu totul alta.

Așadar, vă spuneam în catrenul de mai sus că, jinduind un loc mai călduț, unde să mă simt de la bine până la minunat, de real folos statului și cetățeanului nostru înduioșător de credul, naiv și dezorientat, am ajuns pe la Guvern. Nu e mare pierderea că locul meu era deja ocupat, pentru că, imediat, am încropit altă epigramă pe un motiv foarte bătătorit și până la mine, și după mine, lucru despre care atunci nu știam.

Dau epigrama așa cum o țin minte, fără titlu, pentru că marea epigramistă și exegetă în ale epigramei, Elis Râpeanu, zice undeva că o epigramă bună e bună prin conținutul ei și nu titlul pretențios în conferă valoare maximă. Nu pot să nu fiu de acord cu Elis Râpeanu, pe care, chiar dacă o citez cu aproximație, o admir pentru faptul că m-a lăudat și mă mai laudă uneori… când nu i-au premii la concursurile epigramatice din România.

Lăsând gluma la o parte, vă prezint epigrama scrisă pe când eram funcționar la Primăria Chișinău, că de acolo plecasem, fie și imaginar, la Guvern, în căutarea unei și mai mari fericiri:

Am constatat cu-nduioșare,

În existența noastră sumbră,

Că locul cel mai bun sub soare

E totuși unul mai la umbră.

Acum, peste două decenii de la comiterea acestor două încercări epigramatice,  când mi-au rămas ani numărați până la pensia mizeră la care mă tem să mă gândesc, încep să regret că nu m-am gândit profund la un eventual transfer la Guvern , oricât m-ar fi costat.

Îmi pare foarte rău mai ales acum, când aflu că 1300 de funcționari din administrația publică centrală vor primi salarii mărite, nu chiar infinite, față de ceea ce primesc funcționarii publici în țările știm noi care.

Poate că lefurile acestor fericiți au depășit veniturile chelnerilor și ale zidarilor, poate că nu le-au depășit și încă urmează să iasă „din absurd”, dar un lucru se știe cu exactitate: ele sunt luate din granturi, adică din bani pe care nu trebuie să-i întoarcă poporul înapoi. Și dacă banii aceștia sunt ca și dăruiți de ce să nu se înfrupte din ei, în primul rând, cei care au grijă de bunăstarea poporului, care va crește considerabil numai dacă salariile demnitarilor, să zicem din ministere, vor fi de pe întâi iulie de circa 50 de mii de lei?

E de la sine înțeles că nu fiecare funcționar  va beneficia de un asemenea salariu, dar, în comparație cu pensionarii care primesc câte două, trei mii de lei, cu cei care au o leafă de patru, cinci mii, și aceștia vor avea un trai de huzur.

Nu sunt însă invidios și nu-mi pare rău că banii din granturi vor fi cheltuiți așa cum se cuvine și că se vor aloca și pentru drumuri, și pentru agricultură, și pentru medicină și tocmai vreo 20 de mii de lei pentru premii și burse acordate sportivilor de performanță.

Îmi pare rău numai pentru faptul că nu m-am dezmeticit la timp și n-am făcut tot ce se putea face ca să ajung persoană influentă și importantă în vreun minister. Aș fi tăcut mai ceva ca miniștrii Muncii, Sănătății, Educației luați împreună, dacă m-ar fi mustrat bășcăneasa în exercițiu Irina Vlah pentru salariul nesimțit pe care trebuie să-l ridic. De unde să iau altul, dacă sunt patriot, aici muncesc și trăiesc și sunt gata să-mi dau și viața… pentru un salariu mai mare pe care am așteptat să-l primesc toată viața.

Că m-ar fi criticat vreun gazetar bicisnic, vreun scriitor renumit? Trece și asta și pe urmă lumea se ia cu altele și uită. Iar salariul rămâne, în anii următori iar crește, pentru că e criză, e inflație și șefii cei mari sunt înțelegători: își iau și lor, dar ne dau și nouă, celor mici. Cine dacă nu noi îi susținem, îi ajutăm să se mențină la putere? Că lumea oricum votează, trebuie să voteze, măcar și pe un cutărică, la urma urmei!

Cineva, știu eu cine, ar putea spune că nu e de nasul meu locul pe care îl țintesc, fie și printr-o epigramă. Stați liniștiți, aș putea răspunde: intenția mea e destul de serioasă că am văzut eu și mai proști ca mine. Iar fără proști nu se face nici administrare publică centrală sau locală, nici politică. Da, da, mai ales politică. Ne-am convins cu vârf și îndesat în ultimele trei decenii, dar și în timpul când făceam parte din „cea mai dezvoltată țară din lume”!

De ce vorbesc aici despre „prostia” mea și a altora ca mine? Pentru că este foarte necesară și folositoare. De foarte multe ori te scoate din încurcătură și te ajută să urci, uneori, pe scara ierarhică. Expresia „a o face pe prostul” cred că este reactualizată de zeci, de sute de ori pe lună sau chiar pe săptămână în primării, bănci, departamente, ministere etc.

Funcționarii publici, cu experiență acumulată într-o activitate de durată, știu despre ce vorbesc și vor înțelege cel mai bine ce am în vedere în acest catren cu vechime pe care îl dau, de asemenea, fără titlu:

Decât șeful tău anost,

Totdeauna îngâmfat,

Dacă nu te faci mai prost,

Ești chiar prost adevărat!

Numai că, pe urmă, se poate întâmpla ceea ce am scris într-un alt catren, Ion Diviza ar zice nemuritor, pentru că a fost inclus în antologia sa de către Efim Tarlapan:

În ani trăiți cam făr’ de rost

Pe lângă cei ce-o duc regește,

M-am prefăcut că sunt un prost

Și-acum doar asta-mi reușește!

Acum, pentru că trebuie să închei, mă întreb și eu ce e mai bine: să o faci pe prostul mai departe și să te prefaci că plouă sau chiar să fii prost și să te dezici de mana cerească ce-ți cade la sfârșitul lunii într-un stat unde omul simplu se rușinează să spună ce salariu are, iar pensionarul plânge și nu reușește să zică ce pensie primește?

Grea întrebare. Îmi pare rău…

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE