Valeriu Saharneanu: „În 2022, adoptarea legii lustrației este vital necesară”

 Continuăm să căutăm și să găsim – tare anevoios – persoane publice care acceptă să participe la ancheta „Gazetei de Chișinău” ce vizează tema lustrației în societatea noastră. În ediția de astăzi, la ancheta „Gazetei de Chișinău” răspund generalul Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990-1992), ex-ministru al Apărării (1992), jurnalistul Valeriu Saharneanu, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, și Igor Munteanu, ex-ambasador al R. Moldova în SUA, Canada și Mexic (2010-2015), fost parlamentar (2019-2021).

• Cât de necesară este acum o lege a lustrației în Republica Moldova?

Ar fi fost mult mai necesară acum 30 de ani. Multe lucruri grave care ni s-au întâmplat, ar fi fost cu putință de evitat. Revanșa cripto comunistă din 1994, de exemplu, ori cea de-a dreptul comunistă din 2000-2001. În categoria lustraților ar fi trebuit să intre nomenclatura sovietică și comunistă de partid din eșaloanele superioare. Dar cum să se dea drumul la o asemenea lege când această nomenclatură s-a contopit cu mișcarea de eliberare națională încă înainte de ziua independenței de URSS (M. Snegur), iar promotorii renașterii naționale de la acea răspântie de ani și de epoci îi căutau cu lumânarea pe aceștia prin imperiu ca să-i așeze în funcții-cheie acasă (cazul P. Lucinschi)? Și agentura KGB era deja în treabă în 1991, dar mai ales după acest an de răspântie (Iu. Roșca, A. Plugaru etc.). Vorbim, deci, de o lege a lustrației la modul fantastic, fiindcă un asemenea act restrictiv nici nu putea să apară din moment ce majoritatea celor care trebuiau lustrați deja împărțeau între ei puterea în stat. Apoi, în primii ani de după căderea comunismului și prăbușirea URSS nu aveam închipuire de cât de mult era mutilată conștiința omului nostru, cât de duplicitari, avizi de toate cele și de-a dreptul cretini pot fi unii care au avut destinele oamenilor în mâini: cei care au devenit șefi de stat au constituit majorități parlamentare, au format guverne, au ajuns să fie procurori, judecători, simpli șefi de agenții de stat.

• Cât de reală ar fi realizarea unui proces al lustrației în prezent în Republica Moldova?

O lege a lustrației ar fi foarte necesară astăzi, dar ea trebuie adaptată la experiența (suferința) trăită deja a Republicii Moldova. Dar până la adoptarea unei legi a lustrației, ori în complex cu ea, ar trebui modificată și legea partidelor. Modificarea trebuie făcută în așa fel ca membrii partidelor responsabile de guvernare să poată fi sancționați în cazul în care admit transformarea partidelor lor în organizații ale crimei organizate, care practică ori tolerează corupția, servesc intereselor străine ori trădează interesul public. Cel puțin membrii consiliilor de conducere ale acestor partide ar trebui lustrați, lipsiți de dreptul de a mai candida în alegeri parlamentare ori locale de gradul doi, de a ocupa posturi în ministere și departamente, funcții care reclamă răspundere.

Dacă o lege a lustrației de acest gen ar fi fost adoptată imediat după evenimentele din aprilie 2009, câți dintre discipolii partidului comunist mafiot al lui Voronin și însuși capul lui ar fi fost trecuți pe ne-carosabilul politic și nu ar fi putut face răul pe care l-au făcut Republicii Moldova? Cât de mult ar fi câștigat Republica Moldova dacă i-ar fi putut evita pe activiștii comuniști cu rază de acțiune păguboasă lungă, ca Dodon, Lupu, Greceanîi, Plahotniuc, Ciocan și alții?

Astăzi, în 2022, după altă experiență nefastă trăită între anii 2014-2021 în condițiile statului capturat, adoptarea legii este vital necesară, fiindcă vedem cum partidele care au furat statul de miliarde, l-au transformat în cârpă de șters picioarele și au sărăcit lumea, caută să evite răspunderea. În fruntea lor sunt puse persoane care să le umanizeze fața, blânde, mieroase în cuvinte și aparent inocente. Este un truc care nu ar trebui se le meargă.

Or Partidul Liberal Democrat și derivatele lui, Partidul Democrat, Partidul Socialiștilor, Partidul Comuniștilor, Partidul Șor au în „palmaresul” lor destule fapte care au subminat interesele generale ale cetățenilor ca să fie declarate organizații ale crimei organizate, iar capii și toți membrii organelor lor de conducere să fie trecuți prin legea lustrației. Dacă legea va lipsi, îi vom vedea din nou, peste un an, umplând liste și roind în alegerile viitoare. De altfel, îi și vedem deja uitând de păcate grele pe care le au și grupându-se în alianțe și congregații politice și electorale.

• În ce relație ați fost cu KGB?

În relația cu KGB am avut calitatea avută de majoritatea populației – cea a urmăritului. În 1972, studenți fiind, ne-am „jucat” cu colegii de-a organizația antisovietică. Ne adunam în apartamentul surorii unui coleg de grupă, citeam din opera publicistică a lui Eminescu, făceam planuri… Nu a durat mult. Unul dintre noi era de la ei. Colegul cu gazda, un băiat foarte dotat, a luat totul asupra lui, pentru care faptă îi purtăm respectul și recunoștința toată viața. A fost exmatriculat, „aranjat” pentru o perioadă într-o redacție la Casa Presei, apoi recrutat în armata sovietică. KGB-ul evita în acei ani să raporteze cazuri de activitate antisovietică studențească, așa că mai „tandră” formă de deportare a dizidenților ca „luarea” în armată nu se putea de inventat. A fost trimis „cu slujba” undeva în orientul depărat al Kazahstanului. S-a întors acasă peste… 23 de ani. Nu-i dau numele, deoarece consider că este dreptul colegului nostru să răscolească acest trecut în mai multe culori și detalii, lui însă nu-i prea place.

• În domeniul Dvs. de activitate ce influență avea această structură odioasă?

Prima etapă profesională, 19 ani, o am în cadrul Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al Sovietului Miniștrilor al R.S.S. Moldovenești. Era cea mai din strâns păzită și cea mai supravegheată organizație ideologică a Partidului Comunist. Drumul unui buletin de știri din redacția noastră (Redacția Principală de Teleradioinformație) și până în studioul radio, la crainici, de exemplu, trecea prin trei posturi de pază și control ale miliției. Studioul de emisie se afla într-o încăpere de tip buncăr. Buletinul propriu-zis trebuia să aibă pe prima pagină semnăturile a cel puțin patru persoane responsabile de conținut și nu era primit de șeful crainicilor dacă nu avea pe copertă ștampila și semnătura reprezentantului cenzurii de stat. Emisiunile de știri televizate urmau cam aceeași cale, ele mai având și o repetiție obligatorie pe viu (tract), urmărită de toți șefii de gardă în ziua respectivă, obligatoriu – de cenzorul de stat – și, în majoritatea cazurilor, de însuși președintele Comitetului. Orice modificare după aprobarea tractului emisiunii era egală cu demiterea, poate chiar cu și mai mult.

După „dezghețul” din 1990 am aflat că între cei aproape 2500 de lucrători ai Comitetului, 56 erau colaboratori de diferit grad și responsabilitate ai KGB-ului. Bineînțeles, majoritatea dintre ei purtau grija jurnaliștilor. Evident, pe unii dintre ei îi știam printre noi, pe nume.

Pentru conformitate, Rodica Mahu