Colburile de altădată

274
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Nu știu de vor reveni cândva zăpezile copilăriei (din alte vremuri!), omăturile de altădată („mais ou sont les neiges d’antant?”), pe care poetul blestemat Francois Villon le-a așteptat zadarnic (așadar, puțin probabil să se întoarcă). Dar colbul de pe drumurile noastre de azi ne amintește tot mai mult de colbul de pe drumurile de țară și ulițele satelor noastre de odinioară. Anume colbul, acest cuvânt de etimologie necunoscută, un fel de produs pur autohton. Or praful/ prahul slav, împreună cu pulberea latină, fără a fi excluse din vocabularul nostru, nuanțează, totuși, altceva.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Împreună cu glodul nostru, tot mai autohton și el (și mai singular, în aria civilizației), colbul ar putea fi dacă nu chiar marcă înregistrată, atunci, cel puțin, ar putea fi un punct de atracție pentru turiști, precum nisipul din pustiurile africane, dacă tot trebuie să ademenim și să uimim oaspeții cu ceva doar al nostru. Turiștii străini ar veni să se scalde vara în colb (unde mai văd ei așa ceva?), precum toamna-iarna le-am putea propune cizme de cauciuc, ca să străbată glodurile noastre, ca pe un traseu turistic cu înclinare sportivă. Dincolo de glume (triste, obosite de zăpușeală; cum ar putea să mai fie încă și inspirate?), pământul secătuit de arșiță și iarba pârjolită de soarele dogorâtor ne amintesc de cele mai triste vremuri, vechi sau recente. Ți se lasă mâinile și creierul refuză să ofere soluții.

Bine, dacă – într-o măsură mai mare sau mai mică – colbul acesta ne amintește de ceva, înseamnă că nu e chiar o situație unică. Mai mult, el configurează, prin amintire, o stare cu caracter de repetabilitate. Înțeleg că în fiecare primăvară agricultorul este excesiv de optimist și fiecare ar de pământ agricol e plin de promisiuni. Dar tot atât de adevărat e că oamenii experimentați își mai calculează și riscurile, își mai pun și întrebări îngrijorătoare: dar dacă nu?

Și nu se referă doar la agricultură. Orice muncă, orice afacere e cu riscurile ei: ce facem dacă producția nu ne va fi solicitată? Am trecut în ultimii ani cam prin toate: autoizolare și stagnare economică (în lumea întreagă), când din toate eforturile s-au ales praful și pulberea, un război în preajmă, praful de pușcă mirosind în modul cel mai real alături de noi; o nemaipomenită criză energertică la scară mondială, toate fiind speculate activ de cârcotașii și profitorii de la noi, susținuți activ din centrele străine… Din păcate, în aceste situații, nu prea ne-am schimbat feleșagul în comparație cu vremurile lui Cantemir, d.e., care spunea că atunci când traseul succeselor se sfârșește, moldoveanului îi cade cerul în cap și nu mai vede ieșirea.

În pofida clasificării și distribuirii țărilor/ comunităților pe categorii, fiecare (persoană) are ritmul său de dezvoltare. Am văzut de atâtea ori cum, având același start și aceleași condiții, unii reușesc mai mult, alții mai puțin. În limbaj pur administrativ-economic asta s-ar numi capacitate de absorbție a fondurilor/ a șanselor. Și oricare ar fi parcursul general al țării, fiecare persoană și fiecare comună își va trasa propriul itinerar. Unele devenind, eventual, modéle pentru cei care rămân în urmă…

Cel mai important lucru din lecția colbului (al arșiței, al secetei, al crizelor și războaielor) este să avem o cât mai limpede viziune privind posibilele neîmpliniri. Toți știm să visăm (și e bine să visăm!), toți știm să ne proiectăm frumos viitorul. Sau altfel: să ne proiectăm viitorul frumos. Viitorul conform prognozelor optimiste. Dar durabilitatea proiectării constă în calcularea corectă a rezistenței materiei folosite pentru visele noastre: ce se întâmplă când se abat asupra lor vântoaicele și arșițele, gerurile și potopurile, mișcările tectonice și dezastrele antropice? Suntem plini de importanță și fermi în opinii și credințe. Dar cât de rezistenți suntem în fața ispitelor timpului și a schimbărilor de anturaj? E ușor să fii consecvent într-o țară stabilă (în care nici măcar nu contează atât de mult cine e liderul de moment al națiunii). Dar cât de consecvent ești atunci când, aruncat de soartă la o margine de lume, te bat toate vântoaicele și te ademenesc sirenele ispitelor ieftine?

Dar să nu retorizăm și teoretizăm prea mult, ne îndemna și poetul să nu căutăm adevărurile vieții în colbul speculațiilor teoretizante, ca să ne spună, tot el, că „totu-i praf”, adăugând că „lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. Nimic nou sub soare, fie acesta zgârcit, fie peste măsură de generos. Să nu uităm că din pulberea care suntem (și în care se convertește lumea într-un sfârșit), se adună galaxiile, inclusiv cele purtând nucleul vieții. Nimic nu se pierde, totul (doar) se transformă. Rămâne doar memoria, cea despre care, chiar zilele astea, nonagenarul Vladimir Beșleagă (da, cel cu dramaticele titluri Zbor frânt sau Cumplite vremi) spunea că e o formă a nemuririi. De ce nu am fi optimiști?

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here