Avem nevoie de Republica Moldova?

651
0

De când a început războiul în Ucraina, am tot vorbit despre vulnerabilitățile pe care le-a revelat acesta: în armata rusă și în cea ucraineană, în strategia și în propaganda Kremlinului, în reacția Occidentului la agresiunea lui Putin și la crimele pe care acesta le-a legitimat. Am discutat despre erorile și inerțiile societăților civilizate, dar nu și despre țările care, în contextul marii drame continentale, și-au demonstrat nu numai vulnerabilitatea, ci și construcția statală defectuoasă sau compromisă cu totul.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Ne referim, în primul rând, la Republica Moldova, probabil singura țară europeană de azi care nu a mai apucat să devină un stat în toată puterea cuvântului. Recenta amenințare de la Răsărit a bătut ultimele cuie în coșciugul unei concluzii pe care mințile lucide au tras-o încă de la începutul aventurii „stataliste“: nu avem ce căuta pe harta Europei. Președintele actual al țării și-a exprimat regretul că nu avem o armată cât de cât funcțională, capabilă să țină piept măcar unei invazii a trupelor transnistrene. Ilustrăm, în acest sens, un caz unic, demn de Cartea Guinness: teritoriul secesionist are o armată mai puternică decât puterea centrală.

Republica Moldova nu-și controlează frontierele din est, dar se laudă cu vămile din vest. Justiția a fost mai mereu aservită puterii, iar acum ea încearcă să-și aservească puterea și să o manipuleze. Unele instituții au funcționat ca niște state în stat, altele au devenit afaceri de familie sau proprietăți de clan. Economia a fost și continuă să fie controlată de interesele marilor jucători interni. Nu avem și nici nu am căutat independență energetică, ba dimpotrivă, unii au făcut milioane și miliarde pe adâncirea dependenței. Nu știm nici azi cu cine ține SIS-ul – la câte găuri are securitatea (în toate privințele) a RM, e aproape sigur că nu cu interesul public, care îl finanțează. În treizeci de ani de neatârnare, guvernele RM nu au fost în stare să atragă investiții serioase. Ani buni lumea a trăit fără leafă. Apoi, țara a rămas fără un sfert de populație. Partea care a rămas a îmbătrânit și acum e lovită crunt de un nou val inflaționist ale cărui cifre psihedelice nu le poate justifica nici războiul, nici panica de pe piețele financiare, nici criza mai curând anticipată decât efectivă a petrolului, ci mai curând chipul obișnuit în care merg lucrurile la noi.

Toate acestea și multe altele sunt cu putință exclusiv într-o lume a arbitrarului, în care statul se comportă ca lacheul și bogyguard-ul privilegiaților, devenind puternic numai atunci când privilegiații se simt amenințați și exercitându-și puterea doar cu cei care întruchipează această amenințare. Să nu ne facem iluzii: statul nostru nu se schimbă atunci când vine o guvernare care vrea să lupte cu privilegiile – structurile sale, angajații săi și încrengăturile de interese pe care aceștia le promovează sau le satisfac se adaptează la moravurile noilor guvernări și la îndemnurile lor „înnoitoare“, mimând energic reformele, dar sunt gata să revină la legile junglei de îndată ce „reformatorii“ pleacă sau se lasă ispitiți de momelile sistemului. Tocmai de aceea, statul nostru nu este un stat în sensul adevărat al cuvântului, căci a fost de la bun început gândit să slujească pe cei care dețin puterea în el, nu și pe cei grație cărora există.

Și poporul? Poporul este, desigur, cel care a preferat din start minciuna statalității în dauna unui adevăr disconfortant pentru el, dar necesar și vital. Și tot el a tras primul și va trage mereu ponoasele acestei atitudini care s-a clădit exclusiv pe niște stereotipuri și prejudecăți conjuncturale, mai puțin pe o abordare lucidă a viitorului. Moftul și confortul de moment au prevalat și în deciziile fatale ale clasei politice din 1991-1992, și în opțiunile electorale teribile ale electoratului din 1994 până în – haideți să fim deocamdată clemenți cu guvernul Ivy League – 2021.

Moldovenii nu ar trebui suspectați de prea multă cultură politică – îmbuibarea cu dezbateri insipide și uniforme de la TV, care nu aduc aproape niciodată în discuție cauza primă a precarității noastre ca stat și societate, nu înseamnă cultură politică –, dar faptul acesta nu le poate servi drept scuză. Înainte de a avea cultură politică, e dezirabil să distingi măcar elementarul: justiția de răzbunare (à la Șarikov), funcția sau demnitatea publică de reușita financiară, adevărul de minciună (prejudecăți, propagandă etc.), orgoliile de competență și, în general, reveriile de posibilități. Abia când știi să o faci, înțelegi și de ce ai nevoie de un stat care să-ți reprezinte interesele și așteptările ce rezultă din această știință.

Majoritatea covârșitoare a cetățenilor RM nu se arată în stare să priceapă elementarul. Și nu pentru că ar avea probleme cu IQ-ul: ar fi prea simplu și convenabil așa. „Suntem proști, de aia nu suntem normali“ este, de fapt, fentarea șmecheră a bunului-simț pentru a continua să te bălăcești, nestingherit, în confortul mediocrității. Nu, la temelia statalității noastre fudule și cu posteriorul lucind ca o marmoră antică se află o mentalitate păguboasă și autodistructivă. Este aceeași mentalitate care îi face pe jumătate din concetățenii noștri să nu vadă în Rusia un agresor, în fărădelege un păcat și în minciună un viciu. O mentalitate de împrumut, desigur, tipică unei populații de sclavi. Iar robii nu au nevoie de un stat, căci nu există națiuni de robi, ci doar națiuni de oameni liberi.

Într-o țară ca aceasta, în care jumătate din populație trăiește cu capul în trecut (indiferent de cum votează), un sfert triumfă prin nepăsare și un alt sfert se preface că și în aceste condiții ar exista niște soluții (mirifica integrare europeană, care ar trebui să ne vindece dintr-odată și pe toți de atavismele ruso-sovietice, fără ca noi să trebuiască să facem ceva), statul modern este imposibil. Fără un stat modern însă, nici armata, nici frontierele, nici justiția, nici economia, nici educația, nimic nu va funcționa vreodată ca lumea. Soluția e la îndemână de vreo trei decenii încoace, dar noi suntem notorii prin încăpățânarea noastră: sunt sigur că experimentul și improvizația vor continua. De aceea, să nu ne așteptăm că problemele se vor rezolva chiar și atunci când Londra ne va înarma (de fapt, până ne înarmează Anglia, revine un inculpat alde Dodon la putere, absolvindu-i pe britanici de o cheltuială oricum inutilă), iar Bruxelles-ul ne va mai trimite niște bani pentru indexarea pensiilor.

Așadar, avem nevoie de Republica Moldova? Dacă da, să nu o mai căinăm și să ne plângem atâta de milă. Ce am sădit aceea am cules și vom culege.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here