Pace cu orice preț?

Orice război este, în primul rând, un război al resurselor. Umane și materiale. În confruntarea cu Rusia, Ucraina a fost dezavantajată de la bun început. Totuși, în primele luni, resursele umane, patriotismul și eroismul ucrainean au compensat handicapul material. Aroganța lui Putin și erorile generalilor săi au contribuit, de asemenea, la succesele repurtate de militarii ucraineni. Acum însă, situația s-a schimbat. Armata rusă s-a regrupat, a ademenit rezerviști, și nu numai, cu recompense bănești semnificativ mai mari decât veniturile medii actuale ale populației, a scos din depozite tehnică veche etc. și a început să câștige teren, nu doar geografic, ca în primele săptămâni de război, ci și strategic.

Cu toate că ucrainenii ar putea mobiliza, spun analiștii, până la un milion de oameni și, astfel, covârși numeric pe rușii care se feresc să declare, deocamdată, mobilizarea generală, acest milion nu va putea fi înarmat decât cel mult cu niște kalașnikovuri. Asta în condițiile în care multe țări occidentale nu-și țin promisiunea de a ajuta militar Ucraina. În special Germania, care afirmă dimineața că trimite tancuri, tunuri și mașini blindate, iar seara, că încă nu știe când. Într-un fel, nemții sunt consecvenți Ostpolitik-ului lor, gândit inițial de social-democrați, dar înfăptuit plenar de creștin-democrata Merkel. La frumoasa consecvență a nemților se adaugă poziția incerților și ipocriților tradiționali ai Europei, atunci când vine vorba de Rusia: italienii, ungurii și, cum altfel, francezii. Liderii șovăielnici ai acestor țări vor bloca, mai mult ca sigur, cel de al șaselea pachet de sancțiuni UE, care presupune renunțarea la petrolul rusesc. Astfel, Ucraina riscă să rămână doar pe mâna britanicilor și americanilor, care îi ajută în continuare, dar nici ei într-o măsură suficientă. Iar dacă armata ucraineană nu primește armele și munițiile necesare, balanța militară va înclina inevitabil spre Rusia.

Motivul aparent al liderilor vest-europeni „bine intenționați“ este grija pentru populația care va avea de suferit după renunțarea la țițeiul Kremlinului: o nouă creștere a prețurilor la pompă și, în cascadă, noi recorduri inflaționiste; criza alimentară globală șcl. Motivul real este însă inerția gândirii pe care o practică acești politicieni în raport cu Rusia. Europa nu a dus niciodată lipsă de filosovietici, nici pe vremea când Stalin îi omora pe oameni ca pe muște, nici în cele mai critice momente ale Războiului Rece, nici după încheierea acestuia. Simpatia pentru modelul de economie și de societate întruchipat de URSS (produs al imaginației occidentale, fără legătură cu realitatea) a trecut lin, după 1991, într-o simpatie pentru „noua Rusie“, pe care aceeași imaginație înfierbântată a vrut să o vadă parte a lumii civilizate. Elitele occidentale de azi au crescut și s-au format în această atmosferă. Mulți politicieni au avut parte de o educație liberală, dar au preferat să aibă un partener economic ca Rusia, indiferent de circumstanțele agravante ale parteneriatului. Alții s-au marinat în sosul intelectual al stângii care, în resentimentul nutrit față de propria ei civilizație, a promovat întotdeauna o politică dacă nu de prietenie necondiționată și „înțelegere“ pentru „complexa“ Rusie, atunci cel puțin de împăciuitorism și compromis geopolitic.

De aici inerția de care vorbeam mai sus: oamenilor (mai ales celor politici) le vine greu să renunțe la stereotipurile lor mentale și culturale, dar mai ales la viziunile de care s-au ghidat toată viața, chiar și atunci când realitatea le dezminte. În afară de aceasta, politicienilor le e frică și de părerea electoratului, și de imprevizibilul situației în sine, de necunoscutul care îi provoacă și îi îndeamnă la alt fel de abordări. Abordări de care mulți s-ar putea nici să nu fie capabili: de ce să nu admitem că există și o doză mare de incompetență în felul în care lăudații noștri prieteni occidentali tratează problemele create de război? Cecitatea germanilor, care par dominați exclusiv de grija zilei de azi, o grijă frizând deja ridicolul; jocul confuz, la toate capetele posibile, al francezilor; superficialitatea politicii externe a italienilor – toate aceste atitudini nu vădesc neapărat aprobarea tacită a isprăvilor hoardei lui Putin în Ucraina, ci pur și simplu o gravă nepricepere a fondului chestiunii și o nepregătire elementară pentru funcțiile deținute. Doar maghiarului Orban nu i se poate aplica eticheta de incompetent sau de naiv. Omul știe exact ce face, știe și de ce și, mai cu seamă, pentru cine: un popor inflamat de vise iredentiste ca acela pe care îl conduce chiar nu are motive să simpatizeze acum cu ucrainenii sau să îi susțină în vreun fel.

Nu știu cum se va termina toată povestea aceasta a „păcii cu orice preț“, dar știu sigur că ea nu va avea darul să-i ajute nici pe ucraineni, care au nevoie de victorie, și nici pe ruși, care au o nevoie și mai stringentă de înfrângere – ocazie unică de a obține, după secole de comportament criminal, maniacal și paranoic, un tratament mântuitor, o exorcizare de răul care îi stăpânește, din câte vedem, integral. Și mai știu că cel mai periculos moment din istoria de azi a Europei nu va fi acela când Ucraina va mai ceda o localitate sau o regiune pe câmpul de luptă, ci atunci când ostașii și cetățenii ei nu vor mai dori să lupte pentru o lume căreia nu-i pasă de ei. Căci până atunci, din țara lor s-ar putea să nu mai rămână nimic. Nimic de apărat, nimic de reconstruit, nimic de repopulat.