„Doctrina militară” a Moldovei

Am luat între ghilimele sintagma de mai sus știind că veți zâmbi. Dincolo de ironii însă, orice stat (iar unul neutru-autonom, fără un alt sprijin decât propriile forțe – cu atât mai mult) trebuie să aibă o doctrină de apărare. Slăbirea intenționată a capacității de apărare a țării trebuie apreciată ca trădare a intereselor naționale. Or, dincolo de alte griji ale statului (sănătatea publică, educația, protecția socială, siguranța personală), apărarea de potențialii inamici externi este una dintre sarcinile definitorii ale unui stat. Oamenii se adună în comunități deoarece împreună e mai ușor să te aperi.

„Neutralitatea” nu oferă garanții decât în măsura în care țările momentan beligerante convin ele însele că nu vor implica în conflict aceste entități neutre. Altfel spus, neutralitatea nu exclude ci, dimpotrivă, include imperativ necesitatea întăririi capacității de apărare. Inclusiv, prin solicitarea și obținerea ajutorului militar și tehnic.

Și încă ceva, esențial. Noi cerem, cu grad diferit de insistență, evacuarea armatei străine de pe teritoriul Republicii Moldova, subliniind, de fiecare dată, că „suntem un stat neutru”. Iar rușii, căutând mereu pretexte de a întârzia retragerea armatei și a munițiilor, condiționând retragerea cu „rezolvarea politică (favorabilă Moscovei) a conflictului transnistrean”, readuc mereu în discuție, prin agenții lor de influență din RM, chestiunea „neutralității permanente”, care cică trebuie accentuată, o dată în plus, în Constituție. Teza este falsă și noi mereu nimerim în această capcană. Noi cerem retragerea trupelor străine de pe un teritoriu suveran, independent, recunoscut de toată lumea, inclusiv, de aceeași Rusie. Atât. Faptul că acest stat este neutru sau este asociat, aliat sau aliniat – toate astea nu sunt în chestie!

Am reținut cu toții declarația ministrului britanic de externe, Liz Truss, făcută pentru publicația „The Telegraph” că „au fost în desfășurare discuții cu aliații despre cum să ajute națiunile mai mici să se apere” și că discuțiile despre îmbunătățirea apărării ucrainene pentru a descuraja agresiunile viitoare vor acoperi și „alte state vulnerabile, precum Moldova”. Apoi: „aș dori să văd Moldova echipată conform standardului NATO”, urmată de precizarea: „este o discuție pe care o avem cu aliații noștri”, declarații care au provocat previzibile reacții nu doar în presă, ci și în sferele înalte ale politicii, inclusiv la Kremlin.

Mă miră însă ușoara bâlbâială a ministrului nostru de externe, care ar fi putut să explice simplu, așa cum a încercat să lămurească lucrurile Maia Sandu, într-o emisiune recentă: armata națională a fost lăsată de izbeliște; o modernizare a ei este stringent necesară, inclusiv cu arme de ultimă generație. Cu arme, nu doar cu echipament, pentru că o armată e puternică prin calitatea armamentului și a tehnologiilor. Să admitem însă că declarația externelor moldovenești nu respinge oferta Occidentului, ci o învăluie în limbajul echivoc al diplomației.

Isteria unui Dodon însă (care vociferează temerile angajatorilor săi), trebuie privită în acest context ca o tentativă de sabotare a procesului de întărire a capacității de apărare. De ce se tem patronii ex-președintelui: că Moldova va ataca Rusia în cazul în care armata va fi bine dotată? Să fim serioși! Ei se tem că Moldova ar putea îndrăzni să se apere în cazul unei invazii străine. Asta ar putea să fie jenant pentru ei. Moscova își împinge hotarele până unde vrea, subordonându-și guvernele statelor din jurul ei, impunându-și voința pe tot perimetrul adiacent frontierelor ei, declarând că toate astea-s „măsuri preventive de apărare” a țării lor. Iar minuscula armată a minusculei Moldova ar fi o amenințare la adresa marilor vecini?!

Pe termen scurt, trebuie să intensificăm eforturile euro-integratoare. Pe termen mediu, pornind de la schimbările configurației mondiale, armata moldovenească trebuie bine dotată, iar suplimentar, căutați aliați politici și garanți ai securității noastre. Iar pe termen lung, pornind de la experiența îndelungată (nu și eternă) a neutralității unor țări, precum Finlanda și Elveția, ar trebui să avem o expertiză a eficienței statutului neutralității, cu concluziile de rigoare.

Și dacă ne referim la evenimentele din Ucraina (un exemplu, mai elocvent nu există): în 2014, când Rusia a ocupat mișelește Crimeea, lumea s-a revoltat, a protestat, a instituit sancțiuni… și cam atât. Peste opt ani, când aceeași Rusie a atacat din nou țara vecină, dar armata ucraineană a opus deja rezistență, lumea civilizată nu doar a condamnat războiul și agresorul, ci depune eforturi enorme pentru susținerea Ucrainei și pedepsirea agresorului. Deducția e simplă: dacă nu vom avea o armată bine dotată și nu vom opune rezistență noi înșine, agresorul ne va lua cu mâinile goale (teritoriul RM fără Transnistria – azi ocupată deja de Rusia – fiind egal cu teritoriul Crimeii). „Omuleții verzi” ai Moscovei nici nu trebuie aduși de undeva, ei sunt deja printre noi. Lumea se va revolta, dar va constata faptul consumat.