Disonanță sau oportunism? (I)

371
0

Poziția oamenilor de creație și a intelectualilor în situații de criză majoră – crah economic, război, pandemie, cataclism – nu este întotdeauna univocă și conformă bunului-simț. O mulțime de factori contribuie la caracterul inevitabil ambiguu al atitudinii lor față de aceste situații. Orgoliul nu-i lasă să renunțe la viziunile și parti-pris-urile care s-au vădit eronate, sensibilitatea sporită obturează analiza la rece a lucrurilor (singura capabilă să ofere soluții în asemenea împrejurări), iar creativitatea îi îndeamnă să furnizeze mai curând autojustificări ingenioase decât soluții pentru depășirea crizelor. E firesc să fie așa, dar nu toate roadele pe care le dau asemenea reacții sunt acceptabile.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Un site popular printre tinerii ceva mai rebeli și nonconformiști ai României (www.criticatac.ro) se întreba, înainte de război: „Cine riscă azi să mai ia în considerare şi raţiunea rusului, aşa cum e ea?“. Răspunsul lui Ovidiu Ţichindeleanu, filozof şi teoretician al culturii, cu studii la Cluj și Strasbourg, doctor în filozofie la Binghamton, era că „nu trebuie să fii de partea vreunei din tabere ca să observi că, de data aceasta, escaladarea tensiunilor e, să zicem, opera ambelor părţi şi că Occidentul a avut ocazia să pună capăt tensiunilor, şi încă mai are, dar a ales deocamdată să nu o facă…“. Împărțind, cu dărnicie, vina pentru conflict între ucraineni, ruși și Occident, autorul nu încearcă să-și reconsidere opinia după declanșarea efectivă a ostilităților. Nici el, nici alți colegi ai lui, care au susținut și susțin în continuare același punct de vedere. Nici măcar după Bucea și Mariupol, deși a devenit clar încă în primele zile de război despre ce fel de „geopolitică“ și „tensiuni“ este vorba în Ucraina.

Războiul ruso-ucrainean nu se potrivește cu ce știu unii autori de la „Criticatac“, „Libertatea“ etc. despre Rusia și Occident – o cunoaștere de tip superior, urmând legile dialectice ale istoriei, pe care nu le-ar putea dezminți nicio realitate „din teren“ –, de aceea nu cred că vom asista, din partea lor, la încercări oneste de a admite că au judecat greșit sau tendențios unele lucruri. Constatăm, mai curând, o cazuistică obișnuită în asemenea circumstanțe: „…ești [considerat] putinist dacă nu accepți analiză critică a deciziilor propriilor lideri, propriilor organizații militare din care faci parte“ (Costi Rogozanu).

Mai abil procedează intelectualii care se victimizează după ce sunt surprinși în relații de amiciție (culturală? ideologică? personală?) cu ultranaționaliști ruși. De exemplu, Vasile Ernu care, acuzat că pozase, plin de voie bună, alături de scriitorul Zahar Prilepin, acuză imediat „vânătoarea de vrăjitoare“ și ne lămurește, precipitat, în ziarul „Libertatea“, că fotografia incriminată a fost făcută în 2009, pe vremea când colegul Prilepin era în opoziție față de regimul putinist. Ernu uită să precizeze însă un detaliu important, și anume pozițiile de pe care Prilepin se declarase antiputinist în epocă. Membru al Partidului Național-Bolșevic, acesta din urmă a promovat fără nicio rezervă ideologia lui Eduard Limonov, un alt scriitor de indiscutabil talent: naționalism velikorus, sistem economic stalinist, eurasianism și cea de a „treia cale“ pentru Rusia. După 2011-2012, Kremlinul, sfătuit de alde Surkov (apropo, cine nu știe, sora lui Prilepin a fost căsătorită cu un văr de al lui Vladislav Iurievici) a asimilat ideologia și ceva din resursele umane ale „națbolilor“, un proces care a decurs cât se poate de organic în cazul unora. Desigur, Ernu nu putea fi la curent, în 2009, cu planurile Kremlinului în privința lui Limonov și a echipei sale (dacă existau), dar despre teoria și practica național-bolșevismului nu avea cum să nu știe. Atâta doar că, pe atunci, asocieri cu persoane și mișcări „antisistem“, antioccidentale (din interiorul sau din afara Occidentului) dădeau bine la imaginea lui de luptător cu nedreptatea și cu capitalismul inechitabil, căruia i-a contrapus întotdeauna „democrația socială incredibilă“ din URSS, în ciuda „culturii autoritare politic“. Acum nu mai pică bine. De aici, reacția instantanee la poză și comentarii și, tot de aici, sfâșietoarea suferință pe care i-o pricinuiește noul „macartism“.

(va urma)

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here