Îmbogățirea ilicită

Înainte de a ataca acest subiect proletar-protestatar, constat o lacună pe lista, la modă azi, a discriminărilor. Orice discurs, public sau privat (dar mai ales cele din presă, cărți, inclusiv, manuale școlare), este azi penalizat pentru discriminare, reală sau închipuită, sexuală ori rasială, națională ori religioasă. Dar din lista asta lipsește – pe nedrept! – discriminarea pe criterii de clasă. Disprețul față de cei din clasele sociale inferioare (pe treapta bunăstări) ori revolta acestora din urmă pentru prosperarea celor din vârful piramidei.

Copii ai interminabilelor revoluții, noi îi urâm pe toți cei care trăiesc bine, deoarece, credem noi, nu e firesc să o duci bine într-un sat sărac ori într-o țară săracă. Oricât ai munci, zic revoluționarii, cu salariul mediu pe economie nu poți să-ți cumperi case de milioane și mașini de sute de mii. Și atunci încep bănuielile, care în mintea cetățeanului de rând sunt certitudini: dacă ești bogat, ai trișat, ai fentat statul și cetățenii cinstiți, ai furat. Cum altfel?

Dacă mai avem și alte treburi, de ce ne-am osteni să contabilizăm averile altora? Din neagră invidie? De vreme ce trăim într-o lume în care nu se respectă legile, de ce îmbogățirea trebuie să fie o excepție și, în mod obligatoriu, trebuie să ne îmbogățim conform unor reguli? Fiecare o face precum îl duce mintea și talentul. America (SUA) e o țară bogată pentru că are cetățeni bogați, care cotizează în pușculița comună.

Iată deci care e nuanța și condiția împăcării: să câștigăm cinstit (dacă tot i-am luat pe americani ca model) și să plătim impozite. Să prospere și comunitatea, nu doar fiecare dintre noi. Cetățeanul cu venituri mai mari decât cele medii nu ar trebui să se rușineze, ci să declare cu mândrie: eu am câștigat și am contribuit la prosperarea țării; faceți ca mine, să prospere țara! Și ar avea dreptate. Dar tocmai aici vine marea durere comună, anunțată în titlu: îmbogățirea ilicită.

La prima vedere, este tocmai cazul descris mai sus: de ce să ne batem capul de cei care s-au îmbogățit, indiferent cum? Din invidie? Ba! Problema e cu totul alta. În spatele îmbogățirii ilicite a unor deputați mituiți stă prăbușirea statului, discreditarea comunității, eșecul efortului comun. Încă și mai rău, în spatele unor polițiști, procurori și judecători ilegaliști stau destine frânte, nedreptăți personale și sociale, distrugerea justiției conducând la neîncrederea populației în sistem, consecința finală fiind dorința fiecăruia de a-și face dreptate singur.

Oamenii bogați și oamenii îmbogățiți ilicit sunt două entități diferite. Pe timpuri ei erau împărțiți în clase distincte: primii erau aristocrații prosperi, iar ultimii – hoții: elementul declasat al societății (nu doar treapta cea mai de jos a claselor). Numai că aici însăși măria sa poporul a intervenit inoportun, proslăvind prin versuri și cântece hoția-haiducia (amintiți-vă, d.e. de Andrii Popa, poezia lui Alecsandri și cântecul formației Phoenix, acel „hoț vestit”, care „trece Valea Seacă cu hangerul fără teacă” și care „Șapte ani cu voinicie/ Și-au bătut joc de domnie/ Și tot pradă nencetat? Andrii Popa, hoț bărbat!”), astfel încât ura față de bogați e pusă în codul nostru genetic. Precum și dragostea pentru hoți.

Adevărat, dacă vom citi toată poezia lui Alecsandri, vom vedea că e despre altceva! Cu toată frumusețea portretului voinicului din prima parte (cea cântată de Phoenix), în partea a doua apare un alt personaj, vânător de bandiți (ca șeriful sau ranger-ul din filmele americane), care e adevăratul erou în închipuirea lui Alecsandri: „Mihai mândrul vine iară,/ Falnic ca un stâlp de pară,/ Pe-un cal alb ce n-are loc/ Și din ochi aruncă foc…” Finalul îl constituie apriga luptă, hoțul fiind ucis, în aplauzele naturii: „Ura! Vulturul din nori/ Răcni falnic de trei ori”. Apropo, atât hoțul haiduc, cât și ucigașul lui au fost persoane reale. Ultimul fusese împuternicit de domnitor să pună capăt dezmățului și hoției. Era unchiul poetului Vasile Alecsandri și cărțile de pe timpul sovietic, când haiducii erau tratați ca personaje exclusiv pozitive, comentau cu maliție această rudenie, ca motiv al finalului, surprinzător și străin ideologiei evocatoare de hoți.

Încotro înclin eu? Dumnezeu cu poporul și cu preferințele lui, cu ura lui pentru cei bogați și cu compasiunea pentru cei pedepsiți. Dar de vreme ce îmbogățirea ilicită este o crimă (care, ziceam, conduce la discreditarea sistemului, trădarea comunității și nenorocirea unor oameni, nedreptățiți de „justiția” injustă), hoții noștri de lux trebuie să urce pe eșafod cu capul sus, precum haiducii pe vremuri. Nu să verse lacrimi, nu să lanseze fulgere împotriva justiției ori să ne ceară compasiune.