De ce trebuie finanțată cultura?

736
0

Nimic nu-l poate umili mai tare pe omul de cultură decât să stea toată viața cu mâna întinsă și să se milogească după bani. Cultura nu se vinde în țări ca Republica Moldova, de aici nevoia de a bate cu mâna, piciorul și capul în uși departamentale, de a învăța păsăreasca fundațiilor pentru a putea scrie cereri de finanțare, de a face piruete politice și de alt soi pentru a intra în favorurile celor cu pâinea și cuțitul. Am văzut scriitori plini de cucuie în cap de la asaltul zadarnic al cabinetelor străjuite de birocrați, am scris eu însumi proiecte în care trebuia să „implementez“ și să „interconectez“ ceva, dar numai dacă „întruneam criteriile de eligibilitate“, și m-am întristat rău de tot când colegi de breaslă se apucau să slujească partide și lideri politici pentru a obține niște bani. Bani cu care unii făceau reviste și cărți pentru puținii lor cititori, pe când alții își editau, sfidător, exclusiv propria lor operă, în zeci de volume.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Orice ar face însă, oricum ar proceda, spre binele celorlalți sau al lui personal, omul de cultură nu poate scăpa de disprețul majorității, care îl consideră în continuare „cerșetor“ și „parazit“. Buna tradiție a locului este de a neglija cultura, activitate nelucrativă, iar mai recenta educație sovietică îi face pe unii să privească invariabil suspect, dar și cu nițică ură de clasă, la toți acești prăpădiți care își pierd timpul prin biblioteci, ateliere și săli de concert.

Oamenii politici sunt expresia poate cea mai evidentă a acestei atitudini… populare, ca să nu zic altfel. De aici, nu din altă parte, provin acele zerouri din fața virgulei cu care i-a bucurat mereu bugetul statului pe scriitori, artiști plastici, muzicieni, regizori etc. Știm și poveștile despre demnitarii de la Ministerul Culturii care interpretau numirea și aflarea lor acolo drept o descalificare sau chiar un „surghiun“, la care ar fi fost supuși de către șefii lor din partid.

Dincolo de realități și explicații rămâne nevoia de a face ceva cu toți acești servanți ai muzelor. Căci ei nu dispar, cu una, cu două, și nici numărul lor nu se reduce semnificativ, de la o generație la alta, în ciuda efortului autorităților de a mai scăpa de ei. Argumentul unora că cei din cultură ar trebui să învețe autogestiunea este, în fond, sănătos – adevărul e că mulți nu mai produc altceva decât proiecte, activitatea lor culturală fiind doar pretextul, nu și scopul ultim al obținerii de fonduri –, dar nu este întru totul adevărat și nici întotdeauna aplicabil.

O societate civilizată și care se respectă știe să aibă grijă de producătorii de valori culturale. Una sănătoasă de tot nici nu trebuie să se gândească prea mult la soarta acestora, căci scriitorii își vând cărțile, pictorii, tablourile, iar compozitorii, muzica. Și, astfel, se autofinanțează. În RM, argumentul că editorii de carte și de reviste, scriitorii și jurnaliștii culturali ar trebui să-și cultive cititorii pentru ca aceștia să vrea, în cele din urmă, să le cumpere producția este unul cel puțin ipocrit, dacă nu chiar răuvoitor. Mai ales când vine din partea cuiva care reprezintă statul. Problema e că de educarea cititorilor trebuie să se ocupe școala, nu revistele literare și nici editurile, care îndeplinesc o altă funcție, doar că școala este tratată de mândrul stat moldovenesc cu aceeași generozitate ca și cultura.

Săptămâna trecută, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Negru și Gheorghe Erizanu au scris câte un articol despre dispariția presei literare din RM. A fost reacția unor editori și jurnaliști la decizia Ministerului Culturii de a tăia din banii alocați pentru revistele scriitoricești de la Chișinău. O reacție care ar avea mai multe urmări dacă ar fi susținută de instituțiile societății civile, de mass-media, dar și de instituțiile academice sau culturale, pe care decizia aceasta nu le afectează direct.

Sentimentul meu e că editorii de reviste nu trebuie să se aștepte la exces de solidaritate nici de această dată. Chiar dacă se va rezolva ceva, anul acesta sau poate la anul, și presa literară își va recâștiga dreptul de a mai agoniza un pic, măcar până la următorul ciclu electoral (cine știe, poate vine la guvernare un partid cititor de cărți și de reviste?), minunea aceasta va fi rodul intervenției individuale a unor oameni care vor face tot posibilul să îndrepte cel puțin aparențele, dacă nu să obțină de la guvernanți măcar promisiunea unui program amplu și pe termen lung de susținere atât a revistelor în particular, cât și a culturii în general.

Cultura nu are nevoie însă de minuni și de intervenții personale. Are nevoie de oameni politici care să-i sesizeze necesitatea. Iar cei care se declară azi „guvernare proeuropeană“ și vor să ne integreze în lumea civilizată ar trebui să fie primii care să înțeleagă acest adevăr elementar.

P.S. Zilele acestea citeam cartea unui jurnalist britanic care povestește că, în anii Războiului Rece, CIA practica o metodă foarte discretă și, totodată, eficientă de asistare financiară a revistelor de cultură unde apăreau articolele și memoriile disidenților sau refugiaților din lagărul socialist. Prezența acestor texte în publicații literare fără priză la marele public, dar care modelau opinia elitelor intelectuale din țările occidentale, era considerată atât de importantă de serviciul secret american, încât agenții cumpărau, deseori, toate exemplarele revistelor cu pricina din chioșcuri și librării, astfel asigurându-le editorilor veniturile necesare pentru supraviețuire! Dacă guvernanții noștri nu știu cum ar putea să ajute cultura, zic să se pornească și ei, într-un weekend, de exemplu, cu toată droaia lor de birocrați de prin ministere și departamente și să cumpere fiecare cel puțin câte o revistă literară, pe unde se mai găsesc. Vreo câteva weekenduri pe an ca acesta ar garanta apariția cel puțin trimestrială a unor publicații, cu salarii și onorarii, cu tot. Și ar spori atât demnitatea celor care administrează cultura, cât și a celor care o fac.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT