Despre memorie și patriotism

Ne zbatem să înțelegem cauzele neorânduirii și crizelor noastre de tot genul. Vrem să știm de ce suntem săraci, de ce suntem europeni doar la față, de ce nu putem învinge relele care anulează orice strădanie de ieșire din groapa în care ne-a aruncat istoria. Și dăm vina, în general, pe trei lucruri.

Primul este, firește, destinul. Într-adevăr, soarta nu a fost dreaptă cu noi, iar unele unelte ale ei s-au arătat chiar pe de-a dreptul crunte și nemiloase. Totuși, să nu uităm că nu doar basarabenii au fost nedreptățiți de soartă. Dacă ni se pare că am fi cumva campionii suferinței, să deschidem manualele de istorie a evreilor, armenilor, grecilor, chinezilor, cambodgienilor, rwandezilor, sirienilor ș.a. și vom vedea că providența ne-a ferit totuși de tragedii și mai mari decât acelea care s-au abătut asupra noastră. Și că cel puțin trei din popoarele enumerate mai sus au știut să-și revină, să-și păstreze sau să-și recupereze identitatea și chiar să propășească.

Al doilea este corupția. E cauza universală a tuturor regreselor colective, dar moldovenilor li se pare că mai mare corupție ca la ei, la nimeni. O iluzie, nimic mai mult. Lipsa unei lupte adevărate cu flagelul nu înseamnă că flagelul moldovenesc e ceva de nebiruit.

Al treilea ar fi metehnele pe care le depistăm în felul nostru de a fi și de a gândi. A scris și subsemnatul despre asta, au scris și alții. Cu certitudine, ne-am gândit cu toții la ceea ce ne definește în sens negativ și ne face refractari la schimbare: suntem fuduli, suntem vicleni, amestecăm totul cu o doză considerabilă de aroganță și ignoranță, iar măslina din acest coctail indigerabil e îndărătnicia cu care ne ținem de apucăturile și de năravurile noastre păguboase. Dar nici aceste trăsături nu sunt unice și și-au găsit, de asemenea, leacul în multe alte părți ale lumii unde au făcut, la timpul lor, destule ravagii.

Pentru mine, cauza primă a tuturor viciilor și eșecurilor noastre este absența cvasitotală a spiritului comunitar, a sentimentului că aparținem unei comunități care se întinde cu mult peste timpul și locul în care trăim efectiv și față de care avem niște obligații, în primul rând morale. Această comunitate e alcătuită din toți cei cu care ne împărțim azi destinul, dar și din cei care ne-au precedat și ne-au făcut posibili. Din ea fac parte și cei care ne-au trădat, furat, vândut, scos la mezat, dar și cei care ne-au făcut un nume, ne-au arătat lumii, ne-au dat, prin lucrarea lor de o viață, o șansă de supraviețuire și emancipare, ne-au salvat și ne-au iubit ca pe un tot întreg.

Memoria trebuie să-i cuprindă pe toți, să nu neglijeze pe nimeni. Mass-media, școala, mai nou, rețelele de socializare salvează unele nume de uitare numai pentru că le transformă în mituri. Astfel, avem o idee vagă despre Doga și Vieru, dar 95% din populație s-ar pomeni într-un blocaj cognitiv dacă le-ai cere o frază cu tâlc despre Hasdeu, Halippa, Coșeriu ori chiar despre mai recenții Busuioc și Beșleagă. Pe vremuri, AIE-ul avea chiar și o ministră a culturii care nu știa cine a fost Coșeriu. După același tipar, nu îi cunoaștem nici pe antieroi. Puțini ar ști să descrie răul pe care l-a făcut RSSM-ului un Ivan Ivanovici Bodiul, de exemplu. Dar fără o cunoaștere în profunzime a binelui și a răului, nu poți construi o identitate morală. Poți să-ți încropești una „civică“, din clișeele zilei, să speri că vei dobândi una „națională“ în viitor, dar dimensiunea morală va rămâne, în ambele cazuri, inaccesibilă. Tot binele dintr-o comunitate, oricare ar fi aceasta, pornește de la definirea binelui și a răului cărora le-am dat naștere împreună, ca popor, oraș, sat, mahala, cartier etc. În afara dimensiunii morale, niciun progres real nu este cu putință și orice pas spre bine va fi dublat întotdeauna din un pas înapoi, spre rău.

Memoria scurtă este, desigur, un produs al educației sovietice, care își dorea un „om nou“, docil și maleabil, dar și al educației noastre de acasă, cultivând egoismul și disprețul pentru nevoile și problemele comunității, pe care o privește doar ca pe o arenă a circului social și a cărei dimensiune istorică și morală îi scapă cu desăvârșire. Republica Moldova împlinește curând 30 de ani de existență, iar oamenii care o alcătuiesc nu știu, în continuare, cui își datorează libertatea și poate tocmai de asta nu știu nici să se bucure, nici să profite de ea. De trei decenii, școala ne predă limba și istoria românilor, dar peste o jumătate din populație habar nu are cine este, cum o cheamă și în ce limbă vorbește. Dacă i s-ar fi cultivat respectul pentru marii înaintași care au vorbit-o și judecata critică față de cei care au mutilat-o, situația ar fi fost diferită. Am fi știut cine suntem cel puțin din rușine față de strămoșii noștri.

Tot ce am obținut însă la capitolul spirit comunitar e să ne solidărizăm, pentru camere, în aeroporturi și la secțiile de votare din… Occident (de dorit în port național și cu hora încinsă), pentru a arăta că „ne pasă de soarta țării“ – dacă stăm și ne gândim bine, fără emoții, la toată această efuziune liric-patriotică a unora dintre emigranții noștri, vom constata numaidecât niște contradicții în termeni, dar acesta e un subiect pentru o altă discuție. Mai bine am ști trecutul acestei comunități și l-am transmite, zilnic, copiilor noștri. Discret, evreiește. Sau armenește, dacă nu vă place prima variantă. O istorie povestită bine și cu respect pentru adevăr, inclusiv pentru latura tragică a acestuia, nu poate să nu trezească în niște conștiințe fragede o dragoste de neînvins pentru comunitatea lor, oriunde s-ar afla aceasta: într-un oraș din Italia, într-o necropolă din Tübingen, în satul natal al părinților sau pe cernoziomul mustind de sânge al întregii Basarabii.

Aceasta e singura formă posibilă de patriotism, alta nu există. Fără ea, vom aștepta zadarnic lideri providențiali și saci cu bani europeni care să ne scoată din mulțimea noastră de crize.