Vladimir Beşleagă, zeul care ne citeşte

Uneori zeii coboară pe pământ. Uneori ei nu atât ne monitorizează cum le citim şi le urmăm Calea şi Cartea, cât ne citesc chiar ei pe noi, pagini disparate ale unei lumi în care am fost condamnaţi să ne ispăşim păcatele. Istoria lui Isus, ca să o luăm de sus, cam tot despre asta e. Mântuitorul e o ipostază a Divinităţii, umanizată/ telurică, pentru a ne vedea, pentru a ne înţelege, pentru a ne testa, pentru a ne citi. Dumnezeul însuşi, asumându-şi funcţia de monitorizare a unui MCV al Cerurilor, e delegat să dezlege tainele unei lumi în derivă.

În acest sens umanist, istoria creştinismului e foarte modernă, nu doar abandonând politeismul nemuritor şi rece al zeităţilor olimpice sau al larilor domestici, al vechilor imaginaţii spirituale, ci etalând, ca principiu fundamental, ipostaza umană a Divinităţii. Un drum invers, de la zeitate spre om, nu de la destinul profan la cel convertit (câte odată, în modul cel mai banal cu putinţă) în legendă.

Am luat-o, ziceam, cam de sus, dar voiam să conturez limitele unui mit. Or cam aşa îl percep eu pe nonagenarul Vladimir Beşleagă, un ultim mohican al generaţiei de aur a literelor române din Basarabia: personaj mitologic al istoriei noastre literare. Mitul însuşi, dar cel din preajmă (sic!). Chiar ieri mă telefona să-mi spună că vin alegerile (preşedintelui şi consiliului Uniunii Scriitorilor) şi că ar trebui să ne gândim. Îi spun că nu mă interesează subiectul, după cum nu mă interesează alte veleităţi şi orgolii extraliterare. Dar el e de nestăvilit! Tot ce ţine de treburile cetăţii (inclusiv ale cetăţii literare) îl doare.

E un zeu mai altfel, un zeu ecumenic, pe de o parte, şi eretic, pe de alta. Zeul care nu doar îşi probează zilnic dimensiunea umană, profană, telurică, ci insistă pe această ipostază minoră a existenţei, chiar dacă destinul i-a hărăzit un loc pe podiumul personalităţilor marcante. El nu reprezintă Zeitatea supremă, ci Spiritul Suprem, liber. De când îl cunoaştem, el a fost în opoziţie faţă de sistem. Una dintre ultimele lui ironii (triste şi chiar macabre) friza absurdul excelenţei închipuite. Văzând cum se înghesuie lângă biserica de la intrarea în Cimitirul Central, mormintele „eroilor neamului” (în timp ce un Alexei Mateevici, Alexandru Plămădeală sau, mai noi, Vasile Vasilache ori Aureliu Busuioc sunt retraşi modest în adâncul ţintirimului), Beşleagă definea acest spaţiu (ocupat, deopotrivă, de demnitari comunişti şi sovietici, artişti, scriitori sau funcţionari de vază – un fel de beaumonde al timpurilor tulburi) cu sarcasm: „Aici e prezidiul [de onoare]”.

Beşleagă a fost întotdeauna un fervent opozant spiritual, cultural, dar şi politic al regimului sovietic. Transnistrean, crescut în cuibul proletcultismului, el a devenit, în timp, disident antisovietic, mai întâi graţie celor câţiva ani de „ocupaţie românească” (recte: de culturalizare românească) din anii 1941-1944. Îşi aminteşte cu mândrie de acei ani civilizatori, arătându-ne un almanah românesc editat de Nichita Smochină, din care a învăţat istorie şi cultură românească. A crescut şi s-a format, inclusiv ca scriitor, la şcoala marilor interbelici: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu… A studiat şi a scris o teză de doctorat cu o temă din Liviu Rebreanu, care însă nu a ajuns la faza de susţinere – se schimbaseră timpurile, iar Vasile Coroban, mentorul său, căzuse în dizgraţie… A condus fracţiunea Frontului Popular din Moldova în primul parlament ales în mod democratic, dar a fost apoi în opoziţie şi faţă de conducerea FPM. Şi faţă de conducerea Uniunii Scriitorilor din Moldova, oricare ar fi fost ea: a lui Bucov, a lui Boţu, a lui Cimpoi sau a lui Suceveanu.

Dacă am căuta un generic pentru epoca (socială, politică, literară) ce cuprinde postbelicul proletcultist, apoi „dezgheţul”, stagnarea, perestroika, în fine, independenţa… şi până în zilele noastre, cu succesiunile şi suprapunerile tuturor formelor literare posibile: ale realismului (socialist, da) şi ale păşunismului desuet, ale neo-modernismelor şi ale postmodernismului, ale post-realismului şi ale minimalismului (vreo şapte decenii, per total), ea s-ar putea numi Epoca Beşleagă. Şi el nu doar le-a vizitat cam pe toate, fie şi din dorinţa de a experimenta (nu pot să scriu, la rând, două texte care ar semăna între ele, ca stil, se confesa el mai tinerilor condeieri), de la nemuritorul Zbor frânt la profundul exerciţiu al introspecţiei moderniste despre nefericitul Filimon; de la o frescă, precum Cumplite vremi, la un experimental op al oralităţii („Voci…”), de la poeziile senectuţii (cine a mai debutat poetic la 75 de ani?) la memorii, de la cercetările istorice la traducerea lui Erasmus. Nu e doar practicianul (Maestrul!), ci şi expertul, cititorul atent, zeul care ne citeşte, care dă verdicte.

Iar când ne citeşte Beşleagă, fie că ne măguleşte, fie că polemizează cu noi, dintr-odată ne simţim şi noi importanţi… Ca și cum am avea, împreună cu epoca, girul Divinităţii.