Maia Sandu şi criticii ei

Primele o sută de zile ale unei demnităţi publice nu sunt un termen decretat sau, neapărat, o perioadă de graţie. Cine a vrut i-a spălat demnitarului toate oasele din chiar prima oră a desemnării sale. Suta de zile e o perioadă de acumulare de informaţii, pentru ca discursul critic să aibă consistenţă.

Socialiştii, necruţătorii critici de serviciu, m-au dezamăgit! Vasile Bolea, d.e., constată că „pe cât de mari erau așteptările, pe atât de mari sunt dezamăgirile” (Bolea avea „mari aşteptări” de la Sandu?). Colegii lui constată că „gestionarea situației pandemice este mai defectuoasă”. Dar „gestionarea” e responsabilitatea guvernului lor, convocat în şedinţe conduse de Zinaida Greceanîi, ca şi „starea de urgenţă” (cu „măsuri” numai bune de (s)pus în bancuri), decretată tot de majoritatea socialistă. Iar auzind reproşul major că Maia Sandu „încă n-a scos gardul din fața sediului Președinției, precum promitea că va face”, am înţeles că Maia Sandu e pe drumul bun.

Din păcate, nici replica preşedinţiei nu e lipsită de vulnerabilităţi. Raportul celor o sută de zile trebuia făcut pe grila programului electoral. În loc de această formulă, simplă şi limpede, au fost contabilizate toate activităţile (multe dintre ele: pe calapod ONG-ist), raportate frumos, cu imagini alăturate, ca o prezentare promoţională. Deh, pentru preşedinţie, asta chiar e o acţiune de promovare.

Ca să fiu în consens cu criticii: ce n-a reuşit noul preşedinte? Nu a realizat Unirea, nu ne-a integrat în Uniunea Europeană şi nici măcar un guvern plenipotenţiar, unionist sau euro-integrator, nu ne-a asigurat. Şi nici… Stop! – va zice cititorul, bănuind că-l iau în băşcălie. Nu există în programul Maiei Sandu lucrurile pe care i le cer. Oponentul meu îl va cita pe Igor Dodon: suntem o republică parlamentară; formarea guvernului e prerogativa parlamentului. Şi va avea dreptate: preşedintele doar desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru (urmând ca acesta să fie votat de parlament). Ergo: azi avem un guvern socialist care, în configuraţia politică actuală, poate fi înlocuit numai cu un alt guvern socialist.

Ca să fim convingători în exerciţiul nostru critic, trebuie să citim programul preşedintelui şi să bifăm inconsecvenţele. Citim: din cinci priorităţi naţionale, doar prima şi ultima sunt prerogativele preşedintelui: „Dreptate, ordine și disciplină” (vizând reforma justiţiei); respectiv: „Scoaterea Moldovei din izolare și apropierea de Uniunea Europeană”. Celelalte (crearea locurilor de muncă, pensia minimă, finanţarea proiectelor de modernizare a satelor) nu sunt din raza ei directă de acţiune.

Bine, mie, unuia, îmi sunt suficiente, deocamdată, punctele 1 şi 5 din program. Dar amestecul de responsabilităţi de pe toate sectoarele configurează şi un ciudat tablou al evaluării: promiţând binefaceri, raportezi acţiuni respective, iar criticile, în context, sunt inevitabile. Dacă programul promite lucruri pe care trebuie să le facă guvernul, iar apoi raportează performanţe din registrul acţiunilor obşteşti, de ce să nu fie criticat pentru fapte ce nu intră în competenţa preşedintelui?

Mergând strict pe program, bifăm cam puţine puncte îndeplinite. Apropo, ca să fiu în asentimentul criticilor: programul nu spune nimic de anticipate, de unde râvna noului preşedinte şi miza pe această, singură, carte? Fie şi imperios necesare, anticipatele sunt mijloc, nu scop în sine. Dar pe de altă parte, dacă vrem să fim şi solidari cu eforturile de a schimba faţa politicii de la noi (orice i-ai reproşa, nu poţi să nu recunoşti că aici Maia Sandu e sinceră şi consecventă), atunci trebuie să fim de acord şi cu paşii necesari îndeplinirii lor.

Despre succes, scurt. Guvernarea Dodon a administrat atât de prost şi ineficient treburile cetăţii, de la izolarea internaţională la acţiunile anti-pandemice, încât orice acţiune a Maiei Sandu e binevenită, fie că e vorba de refacerea relaţiilor cu vecinii şi cu partenerii occidentali, de utilajele medicale aduse din România şi alte ţări ale UE şi de primele doze de vaccin (din România, apoi prin programul Covax), demarând propriu-zis dificila campanie de vaccinare a medicilor, profesorilor, persoanelor în etate şi a celor cu comorbidităţi.

Nu sunt un observator impasibil. Nu-mi fac iluzii, nici nu-s foarte concesiv. Dar, dincolo de aspiraţii înalte, oamenii au dreptul, azi, la existenţă decentă. Cât trăim prost, criticile sunt iminente. Asta e povara demnităţii publice: oricine (!), expert în domeniu, neisprăvit pus pe gâlceavă; adeptul privind-o cu speranţă, sau eternul adversar, pe care îl face fericit orice eşec, oricât de mic – oricine, zic, îşi poate permite s-o critice. În public, în mass-media, în intimitatea bucătăriei sau în cafenea, analizând tradiţional, cu prietenii, „situaţia politică”. E crucea pe care o duce orice persoană publică.