Andrei Golban: „Vrem ca și urmașii să poată beneficia de rezultatele muncii noastre”

„Să știți că dacă ar fi să iau viața de la capăt, aș mai repeta o dată traseul meu sportiv, în pofida tuturor accidentărilor și sacrificiilor suferite de-a lungul carierei. Și asta ca să pot trăi iarăși acele emoții pe care le-am avut odinioară, când stăteam pe podiumul de premiere al celor mai prestigioase competiții de pe mapamond. Prin judo mă simt împlinit, prin judo am cunoscut asemenea valori ca prietenia, sentimentul fraternității și al comuniunii, al faptului că făurești istoria sportului național”, aceste cuvinte rostite de Andrei Golban caracterizează în mod fidel personalitatea marelui nostru atlet, care a fost printre primii sportivi ce a purtat în lume faima unei Moldove independente, iar în prezent, aflându-se la cârma Federației naționale de profil, se îngrijește, cu mult spor, ca această probă să fie una dintre cele mai populare și de succes la noi în republică.

– D-le Andrei Golban, împreună cu Oleg Crețul ați fost primii judocani care au participat la Jocurile Olimpice sub steagul unei Moldove independente. Cum au decurs pentru Dvs. personal acele competiții?

Am evoluat în categoria de până la 71 kg, clasându-mă pe locul IX. De fapt, ținteam o medalie olimpică… În partidele de debut am obținut două victorii, în stil fulger, în primele 50 de secunde. Eram foarte emoționat… Conduceam și în a treia confruntare, cu un sportiv mult mai experimentat decât mine. Probabil că am cedat din punct de vedere psihologic în timpul meciului. Am comis o greșeală și am pierdut. Eram tânăr și neastâmpărat (zâmbește); oricum, a fost o experiență frumoasă, și acum am emoții puternice când îmi amintesc de Jocurile Olimpice.

– În 1997, ați nimerit într-un accident rutier și ați suferit câteva intervenții chirurgicale, așa că nu ați evoluat în acel sezon sportiv. Apoi ați avut parte de o revenire triumfală la Europenele din 1998, unde ați acces în finală…

La Campionatul European de la Oviedo (Spania) am evoluat în categoria de greutate de până la 73 kg, fiind bine pregătit atât din punct de vedere fizic, cât și psihologic. După intervențiile chirurgicale suferite, aveam implantate două tije metalice în braț, dintre care una, din regiunea cotului, mă incomoda mult. Oricum, eram pus pe fapte mari la acele Europene. Am învins în trei meciuri, iar în finală am cedat în fața italianului Giuseppe Maddaloni. Consider că arbitrii m-au nedreptățit în acea partidă: conduceam prin punctare cu două yuko, apoi nu mi-au acordat victoria prin ippon, după un procedeu executat fără cusur. Eram plin de regrete și supărare încă mult timp după acele competiții.

La Europenele din 1999 am încercat să repet isprava din anul precedent, însă accidentările nu-mi dădeau răgaz; la fel s-a întâmplat și în 2000 – de fiecare dată m-am oprit la un pas de medalie. Iar în 2002 am hotărât să-mi închei cariera sportivă, decizie luată mai mult sub presiunea frecventelor accidentări: așa am cedat în fața „sportului mare” (zâmbește).

– Totuși judo nu v-a lăsat din îmbrățișarea sa și ați revenit în acest domeniu deja în calitate de manager, preluând șefia Federației naționale de profil. Care au fost primii Dvs. pași în această postură?

Am fost învestit în această funcție în luna martie a anului 2015, situația în domeniu fiind una de-a dreptul critică, căci Moldova rămăsese de facto fără lotul național: în acel moment cei mai buni judocani de-ai noștri au plecat peste hotare să reprezinte alte țări. Așa că am început totul de la zero. Un accent deosebit am pus pe pregătirea unei noi generații de atleți. Nu a trebuit să așteptăm mult rezultatele: am avut parte de un debut de vis la Campionatul European U-21 desfășurat în 2015 la Oberwart (Austria), unde Nicon Zaboroșciuc s-a învrednicit de argint, iar Dorin Goţonoagă, Denis Vieru și Cristina Budescu au cucerit distincții de bronz.

La seniori în acea perioadă cel mai talentat sportiv al nostru era Valeriu Duminică, principala noastră preocupare fiind să-l ajutăm să obțină foaia de calificare olimpică, ceea ce ne-a și reușit. Vreau să vă reamintesc că lotul național atunci nu dispunea nici măcar de o sală de antrenamente. După tratative cu reprezentanți ai Clubului „Olimpia” din sectorul Botanica al capitalei am reușit, împreună cu câțiva prieteni de-ai mei, să asigurăm amenajarea unei săli model, repararea vestiarelor, precum și desfășurarea cantonamentelor și competițiilor, în jur de 30 de astfel de acțiuni sportive pe an.

Cu aportul lui Marius Vizer, președintele Federației Internaționale de Judo, am adus în țară cantități considerabile de echipament sportiv, pe care le-am primit prin acte de donație: zeci de tatami, mii de kimono-uri, toate utilajele necesare pentru amenajarea unei săli de forță etc. Avem o colaborare bună și cu Serghei Soloveicik, conducătorul Uniunii Europene de profil. În 2016, a fost semnat un contract între ministerele de specialitate și forurile sportive internaționale de profil cu privire la proiectul pilot „Judo în școli”, care a început să fie implementat la noi în țară din anul 2018. De asemenea, am inaugurat la Chișinău câteva turnee de judo, printre care Cupa Prieteniei (Cupa Independenței) și Cupa „Oleg Crețul”.

Fiul meu Marius, care este un elev de 14 ani, practică și el acest sport. Nu știu dacă își va face din judo o profesie; important este să se formeze ca persoană integră și să-și cucerească respectul pentru lucrurile bune pe care le va realiza. În general, gândul la familie, la soția mea Aliona și la fiica Andreea, la susținerea lor plină de afecțiune, m-au ajutat mult să perseverez pe calea de performer, mai cu seamă în momentele dificile, marcate de accidentări și perioade îndelungate de recuperare.

Cât privește intențiile de viitor ale Federației, ne propunem să obținem dreptul de a organiza, în premieră pentru Moldova, un Campionat Mondial de judo rezervat cadeților. Vrem ca și urmașii să poată beneficia de rezultatele muncii noastre. Mă mândresc că am lăsat o moștenire durabilă de care ei să se poată bucura. Iar rezultatele performante obținute de noua generație de judocani ne inspiră încrederea că direcția în care ne mișcăm este una corectă.