Elena Oleinic: „Publicul e setos de teatru”

1440
0
Elena Oleinic în spectacolul „Caligula” de Josef Toman, regie – Sandu Grecu, Teatrul Național „Satiricus I. L. Caragiale”

Interviu cu Elena Oleinic, actriță la Teatrul Național „Satiricus I. L. Caragiale”

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Dragă Elena Oleinic, când ai auzit prima dată cuvântul „teatru”? Ai urcat pe scenă în orășelul natal Cupcini? Ai simțit de atunci magia aplauzelor?

În copilărie, la Cupcini, eram un fel de artist al casei, apoi al școlii, al satului, ca și mulți alți copii, de altfel. La școală mergeam doar pentru magicul cuvânt repetiție. Deși mereu am fost o elevă eminentă, nimic nu m-a interesat mai mult decât scena. Iar prima întâlnire cu teatrul adevărat a fost prin clasa 8-a, la Casa de Cultură am văzut trupa bălțeană cu spectacolul „Amurg”. Juca Mihai Volontir. Doamne-doamne! Ce emoții am trăit, ce emoții! Apoi, peste ceva timp, a venit Teatrul „Luceafărul”, cu spectacolul „Horia” și Vasile Zubcu, de care m-am îndrăgostit și, tremurând, cu ochii plânși, am urcat în scenă să-i cer un autograf. Nu magia aplauzelor m-a cucerit, ci magia Actorului, vocile actorilor, emoțiile trăite. Și acum mi-i drag mai mult procesul de creare a unui spectacol, iar aplauzele sunt doar o parte din acesta.

Părinții te-au încurajat să mergi la Facultatea de Teatru din Chișinău? Cât de aproape sunt ei de artă?

Mama m-a încurajat mult, nu numai în alegerea profesiei, dar în tot ce mi-am propus. Acum îmi dau seama cât de important a fost acel sprijin. Tot ce sunt, cum sunt, cine sunt – totul îi datorez ei. Era bibliotecară și eu am crescut printre cărți, iar mirosul copilăriei mele e mirosul cărților. Tata a decedat într-un accident rutier pe când eu aveam doar nouă ani, iar fratele mai mic doar cinci. Așa că mama a fost pentru noi totul.

Elena Oleinic, actriță la Teatrul Național „Satiricus I. L. Caragiale”

Ce-ți amintești despre lecțiile de actorie de la facultate? Cine ți-a predat actoria? Care sunt cele mai importante calități pentru un actor?

La facultate eram cea mai fericită din lume. Zburam. Tot ce vedeam, auzeam, învățam – totul era ca din visele mele. Era al naibii de interesant! Eu am venit la actorie după ce absolvisem școala cu medalie de aur. Rudele mele până azi nu pot înțelege de ce am ales actoria. Puteam deveni un doctor, un jurist…, iar la facultate mă târâiam pe podele imitând purcei sau alte animale și radiam de fericire! Am învățat la Titus Jucov, el fiind conducătorul cursului. Plin de energie, pasionat de teatru, nemaipomenit de interesant și bun, îl veneram! La fel și Victor Ștefaniuc, Anatol Rusu, Gheorghe Pietraru, Vitalie Rusu, Ninela Caranfil, Emil Gaju… Tuturor le mulțumesc! Un actor trebuie să iubească teatrul în primul rând, să nu poată trăi fără teatru. Sunt importante și studiile de specialitate, și coșul cu zestrea intelectuală de-acasă, în cazul meu de la mama. Îți pui sufletul în palmă și – înainte, marș!

Când ai fost angajată la Teatrul „Satiricus”? Faci parte din trupă chiar din momentul fondării acestui teatru?

– Sunt angajată din 1991 (vă imaginați!), iar teatrul a fost fondat în 90… Eram în anul patru la Facultate, când am venit la Teatrul „Satiricus”. Țin minte locul, strada unde am discutat cu Sandu Grecu (ne cunoșteam deja) și m-a invitat în trupă. Energia și fanatismul dlui Grecu, pasiunea față de teatru, au fost factorii decisivi. Am pornit cu mult entuziasm, au fost aduse multe sacrificii… Jucam pe o scenă neîncălzită iarna și noi în rochii de mătase și cu poantele ude, ca să nu alunecăm. Repetiții interminabile, salarii mici, copiii noștri adormiți în culise, în curent și gălăgie. Eram nouă actrițe într-o cabină de nouă metri pătrați, au fost și multe alte lucruri poate mai puțin plăcute, dar au fost și atâtea lucruri frumoase și unice, despre care aș putea vorbi la nesfârșit (poate scriu o carte cândva!)

Te rog să scoți în evidență rolurile cele mai reprezentative pentru tine.

Pentru toate chinurile, să știți că rolurile sunt răsplata. Primești rolul ca pe cel mai mare dar ceresc (probabil că avem noi niște probleme psihice). Am avut roluri diferite; și mari, și mici, și dramatice, și comice. În 29 de ani, seară de seară, am ieșit în scenă, am avut perioade când eram angajată în toate spectacolele teatrului, acum joc mai puțin, dar suficient pentru a mă simți bine. Nu știu pe care l-aș remarca, poate Efimița din „Conu Leonida față cu reacțiunea” de Caragiale, alături de marele Mihai Curagău, poate Ea din „SRL Moldovanul” de Nicolae Esinencu, alături de Vasile Tăbîrță, Sergiu Finiti, Ion Popescu, poate Dusia… chiar nu știu.

Elena Oleinic în perioada debutului

Creând-o pe Dusia din piesa lui Constantin Cheianu „Golanii revoluției moldave”, te-ai inspirat din prototipurile pe care le-ai văzut în realitate, în anii 90? Mergeai des la cafeneaua „Fulgușor”? Îți plăcea cafeaua de acolo? Ți-e dor de „Fulgușor”? Au astăzi artiștii un „Fulgușor”?

Pe această Dusia n-am căutat-o mult, a venit firesc și în timp scurt. Era creată suficient de colorată de autor. Astfel de femei le vezi oriunde, oricând, nu numai în anii 90. O femeie din popor, de la piața centrală, din cantine și bufete locale, simplă, cu filozofia ei asupra lucrurilor, ridicolă deseori, dar bună și caldă. Pe la „Fulgușor” treceam și eu în studenție, acolo era cafeaua cea mai bună, acolo era boema Chișinăului și astfel ne făceam cumva și noi părtași ai acestei lumi de artă. Acum avem cafea bună peste tot, dar nu mai există un „Fulgușor” al nostru. Avem atâta informație pe net, încât se pare că nu mai e nevoie nici de comunicare, nici de surse de inspirație. Găsești totul pe ecranul din față.

Ai luat mai multe premii de-a lungul carierei tale artistice. Care dintre ele te-a ajutat să traversezi o criză ori să te îndrăgostești din nou de meserie?

Un premiu e binevenit, bineînțeles, în orice moment și, cu siguranță, în momentele de criză (nu financiară!) își au rostul lor. Totuși, nu ele ar trebui să devină scop în sine. Nu merită să alergi nebun după premii și titluri. Oricum, fiecare știe foarte bine cât valorează, iar nota o dă spectatorul, cu atât mai mult cu cât până la urmă orice părere a juriului e doar una subiectivă, iar cumetrismul în Moldova e încă la putere.

Ce semnificație are pentru tine aniversarea a 30-a a Teatrului „Satiricus”? În ce mod se înnoiește teatrul? Astăzi trupa e completată cu forțe tinere?

Anii trec atât de repede, încât nici nu reușesc să conștientizez cifra de 30. Parcă ieri erau 10 ani ai teatrului, 20, 25… Aruncând o privire retrospectivă… da! Am muncit mult, mai mult pentru numele teatrului decât al meu personal, am adus și eu o contribuție, împreună cu colegii, la crearea brandului „Satiricus”. Acum avem mulți tineri, forțe noi, copii interesanți, pasionați. Teatrul își trăiește viața lui și se înfruptă câte un pic din viețile celor care îl slujesc.

Elena Oleinic în spectacolul „Revizorul” de Gogol, regie – Sandu Grecu, Teatrul Național „Satiricus I. L. Caragiale”

Unul dintre cele mai puternice spectacole de la „Satiricus” este „Revizorul” de Gogol, în regia lui Sandu Grecu, a cărui premieră a avut loc în toamna lui 2020. Cum ați reușit să faceți spectacolul în vreme de pandemie? Cum se lucrează online la un spectacol?

Am lucrat mult la acest spectacol. Am început lectura, apoi a venit pandemia și am continuat online, apoi am repetat sufocându-ne în măști… E o experiență și asta. Cred că toți vecinii mei cunosc câte o replică din Gogol, pentru că am strigat mult în timpul repetițiilor online. Soțul zicea: „Vecinii vor crede că ne certăm. Se aude doar gura ta!”.

Ai adus personajul Anna Andreevna la dimensiuni grotești, prezinți de fapt un monstru. Ai văzut în jurul tău femei atât de lacome și dornice de mărire? Te-ai ciocnit în viața ta de corupție?

S-a cerut grotesc, am jucat grotesc. Îmi place acest gen. Noi, oamenii, toți suntem niște caricaturi, depinde din ce unghi ne privim, iar textul lui Gogol dictează direcția jocului. E o piesă fără nici un personaj pozitiv, aspectele cele mai rele ale firii omenești sunt dezgolite și puse pe talger în fața spectatorului. Corupția… suntem noi. Noi creăm și creștem monștri, în urma cărora suferim. Noi și doar noi. Că doar nu se naște omul corupt? El devine corupt. Pentru că i s-a permis, i s-au creat condiții, i s-au tolerat multe, că e cumetrism, că nu e justiție… Of! trist.

După Anul Nou s-au redeschis teatrele. Cum sunt întâlnirile cu spectatorii?

Da, jucăm, după o pauză destul de îndelungată. Spectatorul îmi pare mai setos de teatru. După un an atât de greu, oamenii sunt dornici și parcă mai recunoscători. Probabil, prețuiesc altfel și viața, și toate plăcerile ei.

Care este mesajul tău pentru publicul care vine la „Satiricus”?

Aș vrea să-l rog să ne rămână fidel. Iar noi vom face tot posibilul să nu-l dezamăgim.

Un An cât mai bun, cu săli pline!

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE