Mike Tyson – Roy Jones Jr, un meci caritabil în toate privințele

392
0
Mike Tyson îi „fură” titlul lui Trevor Berbick (1986)

Am așteptat cu nerăbdare să vină dimineața zilei de duminică, ca să privesc, începând de la ora 4 (era sâmbătă seară la Los Angeles – 28 noiembrie 2020), șirul de meciuri de box și spectacolul festiv de la Staples Center din L.A., California, care au precedat partida dintre foștii titani ai ringului, americanii Mike Tyson și Roy Jones Jr.

A fost o confruntare demonstrativă, de 8 runde a câte 2 minute, toate mijloacele câștigate de „supergrei” de pe urma acesteia (10 milioane de dolari pentru Tyson și 1 milion pentru Jones) urmând să ia destinații caritabile.

Teroarea schimbată pe caritate

„Iron Mike”, care a împlinit 54 de ani, a început în forță, demonstrând aceeași pendulare a corpului – defensiva peek-a-boo elaborată de legendarul tehnician Cus D’Amato – ce-l făcea invincibil în glorioasa lui tinerețe, nelăsând nicio șansă adversarilor de a-i ținti într-un mod „întristător” figura. Și acum, după 14 ani scurși de la încheierea carierei, loviturile lui păreau necruțătoare, îndreptate cu mare forță în abdomenul lui Roy Jones Jr. Combinațiile realizate îmi aminteau de acel inegalabil „Ironman” care nu lăsa în anii ‘80 ai secolului trecut nici cea mai mică posibilitate adversarilor de a scăpa de înfrângere. Totuși diferența între „atunci” și „acum” era evidentă: lipsea acea teroare pe care tot el a adus-o pentru prima dată în ringul de box și pe care o genera doar prin prezență și printr-un potențial care își putea găsi oricând materializarea, zdrobind devastator și fără urme de regrete orice împotrivire.

Mike Tyson și antrenorul său Cus D’Amat

Acum însă fostul discipol al antrenorului Cus D’Amato etala alt gen de luptă. Se vede totuși că, după un an de antrenamente intense – timp în care a slăbit cu aproape 50 de kilograme (înainte de meci cântărea „numai” 99,79 kg) și s-a lăsat de fumat canabis – a reușit să-și recapete parțial proverbiala tehnică și inegalabila execuție a combinațiilor de lovire. Puțini au fost cei care au reușit, din 1985 (an în care trece la profesionism) și până în 1990 (când suferă prima înfrângere pe care în mare parte și-a provocat-o el însuși), să facă față acestor combinații de o tehnică impecabilă și de o forță supraomenească. Marea majoritate a boxerilor care au avut în această perioadă crunta nenorocire să nimerească sub tăvălugul „omului de fier”, după lupta cu el și-au încheiat în scurt timp cariera, fie una lungă și până atunci glorioasă (Trevor Berbick), fie una la început de drum.

Teroarea pe care a adus-o în box lovea asupra adversarilor devorați de frică într-o măsură chiar mai mare decât pumnii ce aveau o greutate ca de plumb, datorită vitezei până atunci nemaiîntâlnite în categoria greilor, dar și tehnicii inedite de execuție, numită perfectă de marele Cus D’Amato, „făuritorul” a trei campioni mondiali în lumea boxului profesionist. Loviturile băiatului, discipol al sălii de box Catskill din New York, își atingeau ținta cu o eficiență ce aducea publicul în extaz, iar pe oponenți la disperare, eficacitate pe care nimeni n-a atins-o până atunci și de care nimeni n-a reușit măcar tangențial să se apropie nici după apusul carierei lui zbuciumate…

…Un lucru însă mi-a atras imediat atenția în acest meci demonstrativ: Tyson n-a încercat să lovească în forță fața oponentului (doar o singură dată i-a „mângâiat” bărbia). Chiar și atunci când Roy Jones a reușit în câteva rânduri să-i „șteargă” nasul cu niște jab-uri bine plasate. Mike s-a mulțumit doar să-i „prelucreze” exemplar coastele adversarului de 51 de ani, fapt ce i-a provocat acestuia din urmă niște incomodități de aveai impresia că o să scuipe „pe afacere” și o să iasă din ring chiar în timpul meciului. Însă Mike n-a insistat să meargă până la capăt, și asta într-un mod vădit intenționat…

Gloria apusă și altruismul dobândit

Desigur că anii ‘90, perioadă în care boxerul profesionist Mike Tyson s-a dedicat cu nesaț autodistrugerii atât în ring, câr și în afara acestuia, n-au avut cum să nu lase cicatrici adânci în viața celui mai controversat și mai talentat campion al lumii pugilistice. Se pare însă că tot felul de vicii caracteristice naturii umane, dezlănțuite la el cu o forță ce părea de nestăvilit, au rămas în cazul lui de domeniul trecutului. Mă face să cred acest lucru sinceritatea, de o intensitate pe alocuri tulburătoare, cu care și-a recunoscut greșelile, dar și acțiunile pe care le întreprinde în prezent. Deosebit de impresionantă a fost replica lui Mike către fiul său, Miguel Leon Tyson, care în tinerețe intenționa și el să îmbrățișeze cariera de boxer profesionist:

„În acest domeniu se confruntă în ring doar cei care nu mai au nimic de pierdut, așa cum eram eu încă de mic. Am trăit în sărăcie și într-un mediu criminal. Cel care intră în această lume a boxului va fi nevoit de cele mai dese ori să lupte cu niște fiare, adevărați monștri în plină dezlănțuire, din rândul cărora cândva făceam parte și eu. Indivizi care pentru victorie sunt gata să-și desființeze adversarul, până va rămâne din el doar o pată umedă pe podea. Nu te grăbi să intri în acest mediu, din care ai șanse infime să ieși un om integru, împăcat cu tine însuți.”

Mike Tyson și Roy Jones Jr în tinerețe

***

  1. Tyson a fost cel mai tânăr boxer care a câștigat un titlu la categoria de greutate supergrea (avea doar 20 de ani, în 1986). Este primul campion al „greilor” care a deținut centurile WBA, WBC și IBF. După trecerea la profesionism, a câștigat primele 19 meciuri prin KO, 12 dintre ele în prima rundă.

Roy Jones jr a boxat din 1989 până în 2018, fiind unicul pugilist în istorie care a obținut titluri la patru categorii diferite: semimijlocie, mijlocie, semigrea și grea.

„Ceea ce facem acum este mai important decât să lupţi şi să câştigi un titlu mondial. Suntem oameni, vrem să ajutăm alţi oameni”, a spus M. Tyson la finele meciului încheiat, în mod simbolic, zic eu, la egalitate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here