Despre lucruri triste

Țara noastră, dacă e țară, e una a șanselor pierdute și a erorilor permanente, cu politicieni cinstiți pe care îi poți număra pe degete. Dacă te gândești și la degetele de la picioare, atunci nici nu se adună atâția, cinstea, demnitatea și onoarea fiind ceva depășit, care nu mai intră în interesul elitelor politice. Avem impresia că cineva ne are de proști și chiar dacă noi, muritorii de rând, îi putem considera la fel, diferența între prostia noastră și a lor e ca de la cer la pământ, ei fiind proștii aleși, iar noi – proștii care i-am ales.

Amăgindu-ne de atâta timp cu intrarea în UE, cu pensii și salarii cum nici n-am visat, luăm de fiecare dată câte o țeapă de mai mare dragul în timpul campaniilor electorale și după ele. Ni se spune că încă e greu, că o să fie bine, dar trebuie să mai răbdăm. Cât timp răbdăm, cei în care am investit încredere fură tot și încă nici nu le ajunge. Lumea fuge încotro o duc ochii, apărătorii statalității riscând să rămână fără populație.

Majoritatea celor plecați deja nu se mai întoarc, iar babele și moșnegii, câți au mai rămas, nu se apucă de făcut nepoți. Și, dacă veni vorba despre revenirea acasă, avem impresia că „cei de sus” nici nu prea sunt interesați să-i atragă în vreun fel pe conaționalii noștri stabiliți peste mări și țări. Iar oamenii care au simțit altfel gustul libertății și democrației, chiar dacă au trecut prin mari greutăți, nu vor renunța atât de ușor la ce au obținut.

Să te întorci în nedreptate și minciună, în haosul și deznădejdea care a pus stăpânire peste tot? Nici bumerangul nu s-ar mai întoarce, vorba unui clasic al epigramei românești.