„Continui să mă creez pe mine însămi”

Interviu cu Doina Vieru, artist plastic, Ecuador, Republica Moldova

– Dragă Doina Vieru, la Galeria „C. Brâncuși” este expusă o lucrare impresionantă a ta, „Oranj”, în cadrul expoziției elevilor și profesorilor Liceului de Arte Plastice „Igor Vieru” din Chișinău. Când ai absolvit acest liceu? Care sunt lucrurile cele mai importante învățate la această instituție? Întâmplător, nu ești rudă cu Igor Vieru?

Întâi și-ntâi, da, sunt Vieru, de la Chișinău, dar deloc rudă cu pictorul Igor Vieru. Sunt din ramura Vieru de la Pelinia, rudă cu poetul Ion Vieru. Am absolvit liceul în 1995, consider că acolo am învățat cam toate lucrurile de bază necesare pentru meseria de artist. Liceul mi-a dat baza tehnică, de la ea am pornit în căutarea propriei voci, a stilului meu singular. Studiile ulterioare făcute la Chișinău (AMTAP) și la Ecole Nationale des Beaux-Arts din Paris n-au făcut decât să mă reafirme pe calea propriului meu stil. Dar creația totuși e ceva care se dezvoltă mereu. Continui să mă creez pe mine însămi. Nu demult am reluat studii teoretice în câmpuri mai puțin artistice (psihologie și științele educației). Astfel, din 2019 fac o teză de doctorat la Paris… O fac la Universitatea Paris 8 (în franceză, bineînțeles) și e despre crearea de sine a artiștilor plastici: cum ne formăm și ne creăm în artă.

– Te-ai căsătorit în Ecuador, locuiți în Quito, capitala Ecuadorului, ai născut doi copii. Soțul tău, artistul plastic Nixon Cordova, este unul din cei mai importanți sculptori din Ecuador. Este urmaș al spaniolilor care au colonizat America Latină sau are și rădăcini indigene? Ce lucrări monumentale a realizat el în ultimii ani?

Metisajul în America Latină e o tema foarte importantă: am impresia că oscilează mereu între acceptare și neacceptare. Până la urmă, toți au sânge spaniol și indigen care le curge prin vine, doar un proporții diferite. Dar tema colonizării Americii încă e destul de dureroasă. E un subiect foarte vast și greu de explicat. Nixon Cordova s-a afirmat ca un mare sculptor specializat în sculptura monumentală în care e complicat de rezolvat partea artistică și conceptuală, dar și cea tehnică. Unul dintre ultimele monumente pe care le-a creat este un Crist de 36 m înălțime, numit și Cristo del Consuelo, instalat în orașul Guayaquil. A fost o adevărată provocare tehnică, trebuia rezolvate dificile probleme estetice, iconografice și de inginerie. Monumentul a fost comandat de primăria orașului Guayaquil.

– Faptul că ți-ai păstrat numele Vieru este acceptat în Quito? Nimeni nu a comentat nimic (nici din rudele soțului)?

De fapt, acolo femeile nu iau numele soțului la căsătorie, ceea ce-mi pare corect. Chiar și copiii poartă ambele nume de familie. Copiii noștri, Dana și Theo, poartă numele Cordova Vieru.

– La ce expoziții ai participat, în Ecuador, cu picturile tale?

Eu am preferat mereu să fac expoziții personale fiindcă așa pot să dezvolt ideea despre seriile de picturi. Cred că o expoziție nu e doar o cantitate de tablouri agățate pe un perete, dar o serie de lucrări care devin o creație în ansamblu. Aș menționa câteva expoziții pe care am reușit să le fac între anii 2015-2020: „ré-écriture du désastre”, Galerie de Nesle, Paris; „Petricor – olor a lluvia”, Sara Palacios Galeria de arte, Quito; „Le vide vidé de son vide”, Ileana Viteri Galeria de arte, Quito; „la palabra se dara un tiempo silencioso”, Sara Palacios Galeria de arte, Quito; „pas/pas/passionnément (vice vibratoire autonome)”, CCE, Guayaquil; „Opus 35”; „Melanomania”, Equateur. Printre participări colective mai importante, aș aminti includerea într-o carte despre femeile artiste ecuadoriene, „Solo de mujeres”, de Marco Antonio Rodriguez, și expoziția pe aceeași temă la Palatul prezidențial din Quito. În pliantele, pe afișele expozițiilor este indicat mereu că sunt din Moldova.

– Ce direcții observi în pictura ecuadoriană?

Nu prea știu cum să răspund la întrebarea asta… e un subiect atât de complex. Arta adevărată e produsă de indivizi fideli lor înșiși.

– Există în arta ecuadoriană un specific național, care ține de tradiția locală?

Acum, nu. Un specific a existat prin anii 40-60, o tendință numita „indigenism” care a luat în seamă, într-un mod expresionist, indigenul andin și l-a făcut erou și temă.

– Cultura, în Ecuador, e la fel de vulnerabilă ca în Moldova? Vânzarea de picturi e un domeniu dinamic, activ?

Cultura o duce rău cam peste tot. Activitatea artistică nu e deloc prețuită și foarte puțin apreciată. Artiștii n-au niciodată salarii și rar cine reușește să trăiască din vânzarea tablourilor: cam toți au un job din care plătesc chiria și mâncarea. Situația era foarte gravă și înainte de Covid, acum chiar îmi pare disperată. Și nu vorbesc de Ecuador sau Moldova – așa e peste tot.

– Știu că în toamna lui 2019 te aflai la Paris, lucrai la teza de doctorat. Cum îți pare Parisul actual, în raport cu cel din perioada când studiai la Ecole Nationale des Beaux-Arts?

Parisul e mereu minunat: e ca o veche dragoste la care revii mereu și-i ierți toate defectele. Până la urmă, s-a mai schimbat Parisul, dar m-am schimbat și eu…

– Ce lucrări ai realizat în vreme de carantină? Participi la expoziții online?

Perioada de carantină s-a dovedit a fi foarte productivă. În primul rând, mi-a oferit niște vacanțe cum n-am avut de ani de zile. Am realizat și o nouă serie de desene, într-o tehnică inedită. Nu aveam la dispoziție materiale obișnuite, de aceea am folosit pentru aceste desene pachețele de ceai, am mai inclus versuri, scrisori de-ale lui Gherasim Luca. Am participat cu această serie de desene la o rezidență internațională care e încă virtuală, dar sperăm să facem și niște expoziții fizice. Expoziția virtuală poate fi văzută pe site-ul Quarantine Residency.

– Ai colaborări cu mama ta, cunoscuta scriitoare și psihanalistă Luminița Țîgîrlaș (amintim că Luminița Țîgîrlaș, originară din Basarabia, a făcut un doctorat în psihopatologie și psihanaliză la universitatea Paris 7 și practică în calitate de psihanalist – n.n.)? Îi ilustrezi cărțile?

Eu sunt mereu prima cititoare a mamei și pentru mine e o onoare să-i ilustrez cărțile. Sper să reușească să-și publice toate manuscrisele! Noi două am impresia că avem un fel de… nu colaborare, un fel de complicitate. Avem deseori discuții și schimburi de idei care ne îmbogățesc enorm. Nu avem doar o relație de mamă-fiică, dar și de doi artiști care discută artă, lecturi și idei. Până în prezent i-am ilustrat cărțile „Avec Lucian Blaga. Poète d’une autre mémoire”, „Noyer au rêve”, „Ici à nous perdre” apărute la éditions du Cygne și „RILKE-POÈME — Élancé dans l’asphère” publicată la editura Harmattan.

– Ce pasiuni au copiii tăi, Dana și Theo?

Fiica Dana a absolvit vara aceasta liceul. Are bacalaureatul cel mai atipic din istoria lumii, dar nu s-a descurajat și continuă să lucreze, în ciuda pandemiei. Acum pregătește admiterea la universitate, vrea să facă o dublă licență, în drept și științe politice. Fiul Theo încă nu știe ce-o să facă în viitor. Un lucru e cert: nici unul din ei nu e interesat de artă!

– Să revenim la tabloul tău „Oranj”, expus la Galeria „C. Brâncuși” din Chișinău. Unde, când l-ai pictat? E dintr-o serie de tablouri?

Tabloul acesta face parte dintr-o serie, numită „Petricor” – în spaniolă cuvântul înseamnă mirosul ploii (de vară, pentru mine). Senzația aceasta indescriptibilă a unui miros inefabil e foarte importantă. Toată copilăria e acolo… Cu ochii închiși, să simți mirosul ce se ridică din colb după o ploiță ușoară… Senzația asta n-are preț! Evident, e imposibil de reprodus, dar am regăsit-o în timp ce pictam seria „Petricor”.

– Mulțumesc pentru interviu și inspirație în continuare, dragă Doina!