Fin și naș în vremuri de restriște

Denunțul, răzbunarea și invidia în perioada deportărilor din 13 iunie 1941 la Chirileni, Ungheni  

Articolul de față nu are scopuri moralizatoare. Relatarea cazului fostului primar de Chirileni, Ion Maho, denunțat de consătenii săi, inclusiv de finul său de cununie, Ignat Vladei, devenit președinte de comitet sătesc după ocuparea Basarabiei de către sovietici, 28 iunie 1940, reprezintă dezvăluirea unei practici prin care noua putere a identificat persoanele indezirabile pentru a scăpa de ele. Nu ne propunem să condamnăm sau să elogiem denunțătorii, ci să explicăm cauzele unui asemenea comportament.

Trebuie spus că articolul cu pricina este despre consătenii și chiar despre vecinii mei și că, în perioada documentării cazului, am fost obsedat de teama că mi-aș putea găsi rudele în documente.

Ion Maho a fost primar între 1927 și 1930 în satul Chirileni, raionul Ungheni, fostul județ Bălți. A fost arestat la 13 iunie 1941, la 55 de ani, și, după îndelungate și chinuitoare interogatorii, a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru că „a acordat ajutor burgheziei internaționale”.

Este vorba de articolul 58-4 din Codul penal al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene în baza căruia au fost deportați foștii primari, membri ai partidelor politice și proprietari funciari din Basarabia interbelică.

Nu au rămas nepedepsiți nici soția fostului primar, Elena, 46 de ani, și cei cinci copii ai lor – Vasile, 21 de ani, Mihail, 19 ani, Lavrentie, 17 ani, Maria, 14 ani, și Leonid, 6 ani. Alți doi copii – Eugenia și Nicolae – au scăpat de deportare datorită faptului că erau căsătoriți.

Nina, fiica Mariei, își amintește acum că cei deportați au fost transportați mai întâi la Gara Cioropcani, un sat de peste deal de Chirileni.

„Pe bunicul l-au luat într-un vagon, iar pe bunica și copiii – în altul. Lui Vasile i s-a făcut rău pe drum și a murit. A stat trenul, l-au dat jos și l-au pus într-un șanț, unde curgea apa. L-au lepădat acolo și s-au dus mai departe”, evocă Nina, 70 de ani, nepoata lui Ion Maho, cele vorbite în familie, spunându-mi că i-am răscolit amintiri apăsătoare.

Avere de „mare culac”

Gospodăria familiei Maho, „de mare culac”, de fapt, de plugar, alcătuită din 31 de hectare de pământ, două case, două șoproane, doi cai, doi boi, 13 oi și cinci porci, a fost risipită. Aceasta, mai întâi, după cum se știe, a fost curățată de consătenii săi și ceea ce a mai rămas a fost confiscat de către stat.

Autoritățile sovietice au recurs la deportări, începând cu 1930, pentru a înlătura elementele considerate periculoase statului sovietic. Dacă la început acțiunea a avut un caracter social, prin surghiunirea culacilor, ulterior, a căpătat un caracter etnic.

Astfel deportările au epurat contra acelor ceasornicului, din 1930 până în 1941, toate regiunile de graniță ale URSS. Așa a ajuns să fie curățată de elementele nedorite Basarabia în vara lui 1941, alături de Țările Baltice, cu nouă zile înainte de declanșarea ostilităților germano-sovietice.

Moș Ion Maho, al cărui chip îl priveam curios pe peretele casei vecinului, fără ca să știu cine e, s-a pomenit în categoria indezirabililor. A fost primar în 1927–1930 al localității și președinte al organizației teritoriale a Partidului Național Liberal din satul Chirileni.

În 1938, după instaurarea dictaturii lui Carol II, a devenit, ca toți ceilalți activiști politici, indiferent de formațiune, membru al Frontului Renașterii Naționale.

„Păcatele” politice ale lui Ion Maho     

Anume pentru aceste „păcate” politice a fost arestat și condamnat Ion Maho. Însă pentru arestarea sa statul sovietic a avut nevoie mai întâi de un denunț, de o „pâră” rostită în fața sergentului securității militare, Hrenov.

Aici începe detaliul cel mai dramatic în povestea lui Ion Maho, care se aseamănă izbitor cu scene din spectacolul „Clasa Noastră” de Tadeusz Słobodzianek. Arestarea și surghiunirea sa se trage de la denunțul a trei consăteni – Nichita Oinberg, Avram Șnaiter, Kraizer Șops – și semnătura președintelui comitetului sătesc, nimeni altul decât finul de cununie al lui Ion Maho – Ignat Vladei.

Primul dintre delatorii lui Maho figurează Nichita Oinberg, 63 de ani, originar din RSS Ucraineană, locuitor al satului Chirileni, țăran, analfabet. Nu a fost membru al vreunui partid, nu a fost condamnat. Era căsătorit și a făcut serviciul militar în Armata țaristă între 1890 și 1904.

Nichita Oinberg a declarat în timpul anchetei sergentului securității militare, Hrenov, că „Maho ar fi fost culac, avea 40 de hectare de pământ și angaja oameni la lucru”.

„Nu țin minte exact când, prin 1930–1931, a fost membru al Partidului Liberal [Partidul Național Liberal]. Este președinte al organizației locale a Partidului Liberal […]. Nu știu ce fel de activitate are în prezent, dar la plecarea Armatei Române [28 iunie 1940] Maho obliga locuitorii satului Chirileni să dea românilor caii și căruțele. Altceva nu pot spune nimic”, a mai spus Oinberg.

Acuzații care nu au fost demonstrate

Cel de-al doilea denunțător, Avram Șnaiter, 36 de ani, era originar din târgul Fălești. Locuia în Chirileni, era meșteșugar, analfabet, era căsătorit, făcuse serviciul militar în Armata română în 1928–1930.

Șnaiter a indicat că Ion Maho a fost în timpul autorităților române membru al Partidului Național Liberal și președinte al organizației teritoriale din localitate.

„În timpul retragerii Armatei române din Basarabia [28 iunie 1940], Maho obliga locuitorii satului să dea căruțele românilor, le ajuta cu toate mijloacele să se retragă din Basarabia”, a subliniat el, deși se știe că odată cu trupele și administrația românească s-au retras și locuitori ai satului.

Kraizer Șops, cel de-al treilea denunțător, rămas în memoria colectivă a sătenilor din Chirileni, era de asemenea născut în târgul Fălești, județul Bălți. Și acesta locuia în Chirileni, fără partid, semianalfabet, meșteșugar. A făcut serviciul militar între 1922 și 1924 în Armata română.

Spre deosebire de cei doi, Kraizer a adăugat că, între 1938 și 1940, Maho a mai fost membru al Frontului Renașterii Naționale și a ajutor al primarului comunei Chirileni.

„În timpul retragerii Armatei Române, Maho s-a străduit să ajute cu toate mijloacele, obliga țăranii să dea căruțele și caii.”

Faptul că Ion Maho ar fi jefuit țăranii nu a putut fi demonstrat. Rămâne întrebarea: de ce acești oameni și finul lui Ion Maho, Ignat Vladei, și-au denunțat fostul primar?

Viața etnicilor evrei în România interbelică, în special în Basarabia, a fost un calvar. Incapabil să integreze acest grup în societatea românească și să îl fidelizeze, statul român – prin reprezentanții săi – îi identifica pe evrei drept activiști comuniști, cetățeni infideli.

Violența cuziștilor, legionarilor și abuzurile administrației

Pentru a scăpa de violența cuziștilor, legionarilor și abuzurile administrației locale semnalate zadarnic, au fost înregistrate cazuri în care evrei din Basarabia au încercat să se refugieze în Transnistria sovietică. Nu este exclus că cei trei au încercat pur și simplu să se răzbune. Totodată, trebuie precizat că fapta lor a fost un răspuns la un stimul din partea statului.

În martie 1942, Ion Maho a fost condamnat la zece ani în lagărul NKVD din regiunea Sverdlovsk, Ivdellag. Probe reale nu există în dosar. A fost atât de tare torturat în lagăr încât în zece luni de detenție a fost recunoscut drept invalid de gradul II de către comisia medicală.

„A murit săracul în curând după aceea din cauza că l-au chinuit”, ne-a declarat Nina Mahu.

La rândul lor, Elena și cei cinci copii au fost deportați în orașul Prokopievsk, regiunea Kemerovo.

„Mama mea, Maria, s-a căsătorit în regiunea Kemerovo cu tatăl meu. Și el a murit într-o mină, s-au prăbușit cărbunii. În 1956, bunica a început să plângă, voia să moară în Moldova și așa ne-am întors cu toții acasă.”

La Chirileni, nu au mai putut să stea în casa lor și au stat la fiica Eugenia, scăpată de deportare. Au stat în casa ei, imobil situat în vecinătatea unuia dintre denunțători.