Noblețea rezistenței intelectuale: Valentina Tăzlăuanu

444
0

„Scafandri” la aeroport, priviri speriate cu măști și vestea tristă că a murit Valentina Tăzlăuanu m-au întâmpinat la sosirea mea acasă, după o lungă călătorie de pe un continent pe altul pe timp de război pandemic cu un inamic misterios. Învălmășite, tristețile te copleșesc, te aruncă dintr-o spaimă în alta, și atunci alegi să te gândești cu seninătate la un om care, printre puținii în viață, mi-a fost sprijin, mentor, critic prietenos, model de cultură aleasă și demnitate intelectuală – Valentina Tăzlăuanu.

Ea nu a avut un caracter tupeist, „băgăreț”, să se plaseze în față pentru a beneficia sau a profita de vreun avantaj, deși a fost și viceministru al Culturii, și fondatoare a revistei „Sud-Est Cultural”, pe care, în calitate de redactor-șef, a conceput-o, monitorizat-o, a scris-o și a iubit-o cu dăruirea intelectualului, care, timp de peste 30 de ani, și-a găsit în aceste pagini îndeletnicirea cea mai plăcută pentru spirit și suflet.

O viață trăită printre cărți (îmi spunea adesea: „Citesc la fel cum m-aș alimenta”), dar cu ochiul atent la realitățile noastre sufocante, captând cu ironie discretă ori cu sarcasm acid derapajele și, mai ales, prostia infatuată, mediocritatea, handicapul de reflex al provincialismului nostru fără leac. Valentina a fost net superioară acestor timpuri fără ca superioritatea ei să îmbrace morga de adevăr în ultimă instanță, deși condescendența cu care privea uneori realitatea avea în ea esența tare a lucrurilor tratate fără menajamente și spuse direct pe nume.

Așa a fost și revista ei: cu idei, lumină și tenebre, cu viziuni și previziuni, cu profunde și extinse excursuri culturale, cu fervoarea dezbaterilor pe teme de actualitate, cu acea conștiință a unei „misiuni spirituale permanente” (citat din Paul Valery, la care făcea referire într-un editorial al său despre cultura franceză, din care a tradus cu eleganță mai multe eseuri) – misiune marcată, înainte de toate, de un acut simț al modernității. În gândire, în stilul frazei, în poziția și atitudinea ei civică. Regularitatea cu care apărea revista, indiferent de regimurile politice în schimbare și în pofida subvențiilor financiare, mereu în derivă, mereu în suspans, această tenacitate, această fidelitate față de actul cultural, cum rar se întâmplă la noi, avea ceva din noblețea rezistenței intelectuale în fața mizeriei, a sărăciei, a ignoranței, a indiferenței umane.

Și, bineînțeles, în viața Valentinei a fost teatrul. Cronicile ei teatrale de pe parcursul anilor, cele două cărți (pe una dintre ele a avut premoniția să o intituleze „Ceea ce rămâne”…) dedicate teatrului sunt incursiunile ei într-un univers, în care toate ingredientele, de la scenariu și regie la jocul actorilor și decor, nu ar fi avut o respirație completă, adâncă și proaspătă fără interpretările din cronicile ei teatrale.

Din scenă, spectacolul se transpunea în varianta scrisă a cronicii sau a eseului, având un real transfigurat cu dexteritate pe dimensiunea viziunilor ei, uneori abrupt și sobru, dar întotdeauna nuanțat pe mai multe paliere în textele semnate de ea. Fără să comită reverențe, fără să facă concesii și având un dezgust teribil pentru prețiozitate și patetismul fals din jocul actorilor sau fraza scrisă. Teatrul basarabean din perioada anilor ’80 – 2000 îi datorează, cred, criticului Valentina Tăzlăuanu acea componentă lucidă în analiză, doctă și profesionistă în apreciere ce stabilea o ștachetă a valorilor, la care se putea raporta și spre care, într-o continuă emulație, urma să aspire și să tindă.

Am fost prietene și colege de breaslă peste 40 de ani, dar nu am văzut-o niciodată să plângă. Deși asediată de o boală cumplită care nu cruță pe nimeni, Valentina era împăcată (nu resemnată, era împăcată!) cu sine și cu lumea, pe care continua s-o privească, din citadela ei de nepătruns, cu acea ironie cerebrală care nu cedează niciodată. Mă fascina întotdeauna calmul ei, bonomia unei relații calde, în pofida fiziologiei în cădere furându-i din bucuria vieții, capacitatea de a transfigura suferința, durerea, sensibilitatea rănită în tăria și demnitatea spiritului. Ființă curată și insolită pe vremurile noastre sumbre, caracter stoic, proba cea mai înaltă, frumusețea limbajului pliat pe textura expresiei exacte, cărți, eseuri, cronici, idei, pledoaria pentru cultură – e ceea ce va rămâne (ca să revin la titlul cărții sale), așa va rămâne Valentina Tăzlăuanu în amintirea, în cultura sud-est europeană, din care a vrut cu ardoare să facem parte. Meteorit enigmatic, luminând scânteietor în bezna rătăcirilor noastre pandemice.

Preluarea textelor de pe pagina www.gazetadechisinau.md pentru formatul online se face în limita a 1.000 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat.

Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Gazeta de Chișinău” și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here