Ştefan Petrache nu a plecat niciodată

745
0
Ștefan PETRACHE
Ștefan PETRACHE

IN MEMORIAM                              

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Nu am cunoscut un artist mai pasionat, contrariat, diferit și răzvrătit ca Ştefan Petrache. Un ghem de nervi şi discreţia se întâlnesc în aceeaşi voce ce tună şi fulgeră, ori îşi invocă extaziat sentimentele, ori ia tenta catifelei baritonale, una atât de elegantă şi plină de o nobilă strălucire cu care îşi învăluie cântecele sale. Cântece de un mare succes acum 30-40 de ani şi care, în pofida trecerii timpului, şi-au păstrat prospeţimea şi ineditul care-l definesc fără greş pe interpretul lor inconfundabil: cântă Ştefan Petrache.

De-aş avea, Ce-aş fi fost, Şi dacă, În august, Ce te legeni, codrule, Eu vin – în melodiile sale atât de diferite pulsează acelaşi temperament, aceeaşi sensibilitate acută, aceeaşi fervoare ce iau foc din lava fierbinte a talentului său exploziv.

Un flux vulcanic şi copleşitor de muzică vie, romantică, patetică şi sentimentală, în variantele ei cele mai frumoase, scrisă de Anatol Chiriac, ori de Valentin Dânga, ori de Mihai Dolgan, ori de Liviu Ştirbu, sau de Cornel Fugaru, autorul (din dreapta Prutului) al acelui blues senzual pe versuri eminesciene – muzică pe care vocea sa o încarcă emoţional, o împinge în zonele visării, o face fierbinte şi adevărată. E, de fapt, acea valoare care nu se stinge niciodată.

A cucerit întreg spaţiul imperiului sovietic

Ştefan Petrache s-a lansat pe valul succesului şi al popularităţii imense de care s-a bucurat formaţia „Noroc” la sfârşitul anilor ’60. Tipare strivite, bariere desfiinţate, ritmuri şi sonuri, altele decât până la ei, erau apanajul unei trupe nonconformiste – dacă nu chiar rebele! – apărută într-o micuţă republică periferică, RSSM, care însă a cucerit întreg spaţiul imperiului sovietic: 2,5 milioane de discuri vândute doar în anul 1969 şi turnee, cu un public în delir, de la Marea Baltică până la Komsomolsk-pe-Amur şi Iujno-Sahalinsk.

Foamea de libertate şi schimbare îşi crea idolii săi, „Norocul” lui Mihai Dolgan devenise un gen de „Beatles” din cuşca URSS-ului, solistul său având curajul să cânte hituri englezeşti, franţuzeşti, italiene, care fac furori alături de acel Crede-mă, amore, crede-mă al lui Ion Aldea Teodorovici.

Extaz, beatitudine aduse până la psihoză, cu scaune rupte într-o sală de spectacole incendiată de ovaţii şi ropote de aplauze. Ştefan Petrache triumfă împreună cu „Norocul” său, desfiinţat însă de autorităţile vigilente tocmai pe creasta succesului şi tocmai pentru acest triumf calificat a fi „periculos pentru tânăra generaţie” ce nu avea voie decât să fie „cuminte” (nu şi cu-minte?).

Desfiinţat pe creasta succesului

Ce poate fi mai provocator pentru un tânăr ce pifteşte de talent şi de propriul „eu” de abia ţinut în frâu decât să se pună de-a curmezişul rigorilor puterii? El rupe demonstrativ în public biletul comsomolist, se echipează în blugi (primii purtaţi de cineva la Chişinău) şi, cu o podoabă capilară coborând în bucle pe umeri, pe care agaţă o traistă cusută din lăicerul mamei, defilează desculţ pe străzile capitalei, un loc potrivit şi acesta pentru a se da în spectacol. De data aceasta în rol de „stileaga”.

Doar că… Ochiul neadormit al regimului micului dictator şi prigonitor al artiştilor acelei epoci, Ivan Bodiul, tresare, se revoltă şi acuză: ce tupeu, ce nonşalanţă, ce lipsă de respect să te comporţi într-o asemenea manieră! În replică, tânărul solist, plictisit, nu speriat, îi întoarce spatele şi pleacă în marele ocean al show-businessului rus, care îl menţine pe linia de plutire în „Poiuşcie ghitarî”, la „Lenkonţert”, în faimoasa orchestră de jazz a lui Anatoli Kroll, în „Sovremennik” de la Leningrad şi „Sovremennik” de la Doneţk, dar şi în grupuri vocal-instrumentale mai puţin cunoscute, cum e cel din Magadan – peste tot având un câştig de vis, la acea oră, de 2000 de ruble lunar. În componenţe diferite, Ştefan Petrache prezintă, la acea oră, varianta cea mai sfâşietoare a şlagărului Margaretei Pâslaru: Nu mai plânge, baby, /Uită tot ce-a fost./ Nu mai plânge, baby,/ Plânsul n-are rost…”

Revenit acasă, este solist în Orchestra de jazz simfonic a Radioteleviziunii moldoveneşti, în formaţia „Orizont” a lui Oleg Milştein şi „Contemporanul”, alias „Norocul” rebotezat al lui Mihai Dolgan – trupe, care nu sunt, în anii ’70, doar locurile de popas provizoriu al lui Ştefan Petrache.

De la o formaţie la alta, una după alta, acestea sunt, mai degrabă, nişte modalităţi de a se exprima pe sine însuşi, mereu altfel, mereu în altă parte, ale unui artist care îşi vede împlinită frumuseţea vocii, ambitusul ei generos, la fel şi fervoarea pasională, de data aceasta şi în ambianţa unei orchestre simfonice. Şi astfel apare înflăcăratul cântec-poem De-aș avea ce topește, într-o inspiraţie unicat, versul eminescian, freamătul romantic al muzicii lui Anatol Chiriac şi propriul zbucium pasional: „De-aș avea și eu o floare/Mândră, dulce, răpitoare…”.

Traiectoria vieții mulată pe expresia talentului

Viaţa sinusoidală a lui Ştefan Petrache, destinul său artistic, într-o traiectorie mulată perfect pe expresia talentului, dar şi a caracterului său (iată şi confirmarea vechiului dicton: stilul este omul), nu putea să nu cuprindă şi un proiect de o emanaţie proprie, în care directorul artistic, prezentatorul şi interpretul propriilor cântece – „un balaur” cu trei capete! – adună, orientează şi stăpâneşte o trupă vocal-instrumentală lansată la Filarmonica Naţională în anii ’80: „Plai”.

Trupa dă lovitura de graţie cu un spectacol muzical-poetic, „Pledoarie pentru om”, care are o compoziţie complexă, riguros structurată şi regizată, are cultul poeziei de calitate (Pavel Boţu, Grigore Vieru, Vasile Romanciuc, Gheorghe Vodă, Nicolae Dabija) şi muzica unor autori dornici, pentru moment, să se exprime într-o altă formulă decât şlagărul uzual în vogă.

Surpriză pentru unii şi nedumerire pentru alţii! Succes şi entuziasm într-o sală de concerte şi reticenţe în alta, în care spectatorul aşteaptă altceva decât o avalanşă năucitoare de Blesteme ori invocări incendiare provocate de Focul lui Prometeu. Solistul formaţiei „Plai” vrea să fie mai puţin liric, mai puţin cald şi intim ca altădată. Pătimaş, vehement şi incisiv, el oferă adevărate cântece-apel, cântece-avertisment, cântece-blestem, cântece-jurământ. Fără a fi emfatic, deşi întins pe coarda expresiei extreme, spectacolul său, care a fost şi unul de adio, identifică, poate, ca niciunul altul glasul său interior.

La nici 40 de ani împliniţi, Ştefan Petrache părăseşte scena, izgonind din preocupările sale (nu şi din sufletul său) muzica, poezia, ansamblurile şi orchestrele, care au fost aproape un sfert de secol parte din viaţa sa. El nu admite să fie plafonat, ramolit, epuizat şi reluat în scheme artistice epuizate, el vrea să fie complet altcineva: Ştefan Petrache-antreprenor în construcţii imobiliare.

Flori galbene de dor

Un diabet avansat şi agresiv, însă, îl scoate pe linie moartă, în trei ani suportă şase intervenţii chirurgicale, inclusiv într-un spital din Moscova, ceea ce îl face să renunţe la afacerea sa scurtcircuitată de suferinţă. Apoi și de foştii săi parteneri, cu care ajunge să se judece, asistat, cum mărturiseşte el într-o emisiune TV, „de o haită de hiene”, nu de justiţie…

Omul necruţător cu sine şi cu alţii, aplicând biciul cuvântului fierbinte: „Nu sunt mulţumit de mine, cu atât mai mult de alţii” sau şi mai rău: „Sunt sătul de mine şi de lume”. În mai 2019, operat din nou, după o cumplită amenințare de atac cerebral, îi aud la telefon, în ziua când împlinea 70 de ani, vocea-i robustă, plină de sarcasmul său invincibil: „Moartea mă poate doborî doar dacă îmi aplică un spray… cu „dust”.”

Lumini şi umbre. E destul să asculţi ultimul său CD, „Eu vin”, nişte „flori galbene de dor”, cum numeşte el cântecele sale în cuvântul său însoţitor, să priveşti imaginea sa de pe copertă, cu o pipă „churchill” în mână, şi privirea sa şi aici, şi întotdeauna ironică, e destul să te laşi în voia zborului liber, sublimat de înălţimi, de frumuseţea vocii şi a cântecelor sale, ca să înţelegi nu doar că „eu vin”, că el, artistul, re-vine. Ştefan Petrache, pur şi simplu, nu a plecat niciodată.

(Eseu publicat integral în revista „Moldova”, nr. 3, 2019)

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here