La Petreni, de Paști și de Blajini

Nu știu alții cum sunt, dar mi se pare că așa e peste tot. Fiindcă toți venim din copilărie, ceea ce se numește simplu credință, iar mai savant religie, vine pe o cale tradițională, pe o cale culturală. Abia mai târziu ne facem deștepți și putem nu doar să alegem, ci suntem gata să propunem lumii propriul concept privind originea și esența lumii. „Propriul” e un fel de a spune, tot am citit undeva. Iar asta înseamnă că l-am crezut pe cineva. Tot un fel de credință. Dar să nu ne ducem departe.

Scriu aceste rânduri în ajunul zilei de Paști. Amintirile legate de această zi în copilărie sunt pline de lumină. Albul (nu verdele) e culoarea care domină. Îmi trece prin fața ochilor un peisaj rural cu multe flori, cu multă albeață, printre verdele abia răsărind, pete-pete, prin arăturile încă dorminde și copacii abia înmugurind (e amintirea primăverilor primordiale, că cele de azi sunt deja obosite de atâta verdeață densă și grea). Și în această lumină orbitoare, se aud clopoțeii râsetelor de copii, adunați, cei mai mulți, la gospodarii cu scrânciob. Pentru că Paști însemna, pentru noi, copiii, în primul rând scrânciobul. Nu-l aveau toți, dar se bucurau de el cu toții.

Apropo, simbolistica scrânciobului este atât de diferită și derutantă, ca și obiceiul, care este diferit în diferite zone, încât ar putea să aibă origini și semnificații arhaice, arhetipale. Noi, copiii anilor 60 ai deceniului trecut, îl asociam mai curând cu antrenamentul aviatorilor și al cosmonauților, astfel încât poate că noi dezlegam misterul: simbol al pendulului, al rotirii pe orbită, în jurul unui ax central. Și aceste legături ancestrale cu cosmosul nu mi se par deloc deplasate.

Am fost foarte curios să citesc – mult prea târziu, ateismul militant îi cenzura până și pe clasicii „moldoveni” – cum descrie sărbătoarea de Paști Vasile Alecsandri: parcă ar fi copiat tabloul de la Petreni:

De Paști în satul vesel căsuțele-nălbite
Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite
Pe care cocostârcii, înfipți într-un picior,
Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.

Un scrânciob mai la vale pe lângă el adună
Flăcăi și fete mândre ce râd cu voie bună;
Și-n sunet de vioare, de cobze și de nai
Se-ntoarce hora lină, călcând pe verde plai.

Bătrâni cu fețe stinse, români cu fețe dalbe,
Românce cu ochi negri și cu ștergare albe
Pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
Iar pe-mprejur copiii se prind la luptă-n joc.

Și scrânciobul se-ntoarce, purtând în legănare
Părechi îmbrățișate cu dulce înfocare,
Ochiri scânteietoare și gingașe zâmbiri
Ce viu răspând în aer electrice luciri.

Un alt obicei al locului (dacă tot suntem în preajma Paștilor) era legat de pomenirea morților. Mi-l amintesc acum și în contextul polemicii privind „Ziua Victoriei” (Victorie? A cui? A noastră? Asupra nemților? Și noi eram ca și cum învingătorii? Să fim serioși, ce am avut noi de împărțit cu nemții?). Dacă războiul l-au declanșat nemții împreună cu rușii; dacă nemții au ocupat Polonia, Olanda, Belgia Franța, iar rușii în timpul acesta au intrat în Finlanda, au împărțit cu rușii Polonia, au ocupat Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia, iar apoi s-au căsăpit reciproc, rușii recăpătând, în 1944-45 ceea ce pierduseră temporar în 1941, noi cum ne-am pomenit să ne considerăm învingători, dacă am tot stat ocupați până în 1991?

Dar nu ne ducem prea departe într-un subiect prea limpede. Sau, mai bine zis, să privim istoria calm și să încercăm să o înțelegem, nu să-i dăm note. Să revenim (fără a ignora și cealaltă dată calendaristică) la sărbătorile pascale (nu „pastorale”, cum se numesc vinurile noastre „sfințite” direct în cramă). Azi, nu mai miră pe nimeni o tradiție mai puțin cunoscută pe alte meleaguri, legată de pomenirea morților. De Paștele Blajinilor, cimitirele sunt pline de lume și se pare că așa a fost întotdeauna. Dar vremurile ateiste nu tolerau această manifestarea profund religioasă, de comuniune cu cei răposați, prilej de a ne aminti de ei.

Îmi amintesc cum a fost organizată în sat prima sărbătorire de 9 mai. Era anul 1965 (până atunci, ziua era lucrătoare). Ce le-o fi trecut prin minte șefilor de la sovietul sătesc (primăria din epoca URSS) și de la colhoz, dar pe de o parte era ordin de sus să fie sărbătoare, ca lumea să țină minte, iar pe de alta, ce te faci cu un sat în care jumătate din bărbații căzuți pe front erau din armata sovietică, iar o altă jumătate au luptat în armata română? Cum împaci o bucurie impusă („Ziua Victoriei”!), cu o durere și tristețe (trecuseră abia două decenii de la măcelul mondial, în care unul dintre agresorii care l-au declanșat sărbătorea victoria asupra celuilalt)? Și atunci capii satului (de fapt, capii satelor, că era vorba de două sate alăturate, Petreni și Dominteni) au invitat lumea să vină la serbare… cu bucate și băutură, ca să-i pomenim pe cei căzuți în război… dar și pe cei morți de moarte bună. Sigur că la început s-au rostit discursurile de serviciu, citite de pe hârtie (nu exista tradiția serbării nici măcar în capitalele sovietice, și liderii de sat și de colhoz citeau din gazete).

Iar apoi lumea a fost invitată la masa de pomenire. Și, de-a lungul parcului sădit între cele două sate, au fost așternute mușamale și prosoape, au fost puse oalele cu sarmale și șipurile cu vin (din cele astupate cu dopuri din ciocălăi), lumea s-a așezat pe iarba proaspătă și – în vreme ateismului, când Paștele Blajinilor nu era consemnat cu fastul de azi – lumea a început să servească gustările și băuturile, fără să ciocnească, pomenindu-și morții (fie că au luptat „cu rușii”, fie „cu românii”, fie „morți de moarte bună”). Când s-a întors libertatea confesiunii și toți au redevenit creștini habotnici, după acea repetiție (ireal de frumoasă!), Paștele Blajinilor și pomenirea morților cu tot satul împreună nu mai părea ceva cu totul neobișnuit.

Și iată că semnalăm o altă legătură mistică cu Cosmosul, cu Eternitatea. Or nicăieri în lume această comuniune cu cei decedați nu e înrădăcinată în acest fel, ca la români, am vrut să spun. Și iarăși, dacă mai sus îl citam pe Alecsandri, aici nu pot să nu-mi amintesc de Marin Sorescu:

Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă,

Ţinute, să nu le ia vântul, de strachini şi oale smălţuite,

Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaţi şi voi mare e Dumnezeu.

Dar mai e până-atunci, ne ghiorăie maţele, ni s-a lipit

burta de şale. Ce face popa ăla, de-ntârzie?

Toţi s-au aşezat jos, aproape turceşte,

Femeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare.

Apare ţârcovnicul, lumea se ridică-n picioare, cinstind intelectualul,

Se aude troznet de oase rupte de muncă.

(…)

E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când

Era satul în pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş.

Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine.

E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit nici nu trage,

Clopotul nu te deranjează că nu sună decât de sărbători,

Şi duminica dimineaţă, când cade în misticism,

bang-bang, –

cine-o mai fi murit? –

de răsună morţii şi stafiile.

Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,

Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,

Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase.