Reforme sau servicii de pompieri?

Nu doar eu, care nu sunt specialist în domeniu, ci și experții cei mai bine informați nu au o soluție pentru conflictul dintre agricultori și guvernanți. Tractoarele stau parcate periodic în piață, astfel încât s-ar putea organiza acolo o expoziție a tehnicii agricole. Nu vă încordați, nu sperați (și nu aveți teamă), nici eu nu voi propune soluția împăciuitoare care ar împăca părțile beligerante. Dar orice criză are două fațete: una imperativă, care vrea rezolvare imediată, pentru că s-a dereglat mecanismul obișnuit, iar alta care ne amintește că energia oricărei tensiuni poate fi folosită în scopuri practice, fie și ca lecție demonstrativă, ca învățăminte pentru viitor. Tocmai din acest motiv spuneam că nu e nevoie să fie anunțată „starea de urgență în agricultură”, deoarece s-ar forma un precedent periculos: în agricultura noastră „starea de urgență” trebuie anunțată în fiecare an. Cu mici excepții, agricultura din Republica Moldova e ineficientă, dacă nu falimentară.

În schimb, această criză ar putea să ne amintească un detaliu înspăimântător de simplu: de la independență încoace, în RM, o țară agrară (prin tradiție, dacă nu prin definiție) nu s-a făcut nicio reformă agrară durabilă, viabilă. În acest sens, eu i-aș exclude din ecuație (și din discuții) pe toți foștii guvernanți. Chiar sunt nedumerit văzând cum un expert în domeniu, dar care a fost la guvernare și chiar a avut funcții decizionale în sistemul agricol, acum își dă cu părerea. Singura reformă agrară la noi a fost cea cu privatizarea pământului, care a fost făcută exclusiv în beneficiul foștilor președinți de colhoz. A fost un dezastru. Au încercat să salveze situația primii noștri oameni cu spirit gospodăresc, așa cum i-a dus mintea și priceperea. Unii au investit serios în acest domeniu riscant, și nu doar finanțe, ci și efort și dăruire. Nu au avut prea mare susținere, fie și din motivul că decidenții nu prea știau cu ce îi pot ajuta.

Pe de altă parte, agricultorii particulari nu au încercat nici ei să schimbe prea mult situația. Îmi amintesc de revolta unui agronom, care nu înțelegea de ce trebuie să-și dea produsul atât de ieftin, dar nici nu voia să schimbe ceva în arhitectura planurilor sale strategice, ceea ce ar fi presupus nu doar alte investiții agroindustriale, ci și simpla raționalizare a asolamentului. Agricultura noastră a fost prin tradiție conservatoare și schimbarea profilului înseamnă și ieșirea din obișnuință sau, cum zic orășenii școliți, ieșirea din zona de confort. Pe de altă parte, riscurile agriculturii fiind în fiecare an foarte mari, cine și-a asigurat roada? E scumpă asigurarea? E prea complicată procedura? Dar nu cu asta ar fi bine să se ocupe confreriile profesionale ale agricultorilor: cu simplificarea procedurilor, cu raționalizarea procesului?

În fine, cel mai dificil lucru e existența, supraviețuirea și succesul profesional în condițiile pieței libere. Aici e normal să intervină ministerul și alte departamente ale statului. Pentru că, altfel, cu ce se ocupă Ministerul Agriculturii, de vreme ce întreprinderile agricole sunt private? Primul lucru ar fi chiar reformele clare în domeniu. Ca să se înțeleagă care sunt prioritățile și strategiile statului. Apoi, în baza acestor strategii, subvenționarea diferențiată (sic!) a domeniilor strategice. Fiecare agricultor e în drept să-și aleagă prioritățile, dar el trebuie să știe că subvenții va putea obține pentru anumite activități (și rezultate). Și, în același sens, riscurile pot fi acoperite cu programe de asigurări, diferențiate și ele. Cu un plan de perspectivă și un sistem de reglemantare foarte limpede, fiecare își va face propriile planuri, din care vor avea de câștigat și producătorii, și statul, dar și, mai ales, cetățenii acestui stat.

Știu, din experiența altor domenii economice (și nu numai) că, oricât de necruțătoare sunt legile pieței libere, oricât de puține mijloacele de susținere a variilor domenii economice, culturale, sociale sau de altă natură are statul (la puținul acesta se mai adaugă și frâna unei birocrații abuzive), nu există o altă cale de dezvoltare. Soluții pot fi găsite, domeniile pot supraviețui, iar pe unele segmente pot să și prospere. Cel mai important lucru e să se cunoască foarte precis regulile jocului: unde și cât se va investi, unde vor fi alocații și care ramuri vor fi prioritare, ținând cont de interesul public și de strategiile guvernului. Și să se aleagă activitățile ținând cont de aceste strategii. Celelalte nu se exclud, dar orice risc în acele direcții, preferate de producător din propriile calcule, va fi pe contul acestuia. Și încă ceva, tot din experiența altor domenii. Pornind de la sectorul agrar ca unul temeinic pentru noi, fie și prin tradiție, asociațiile agricole trebuie și să se implice, și să aplice la diverse proiecte (inclusiv, transfrontaliere), dar și să propună proiecte, inclusiv, proiecte de legi. Cu condiția că aceste proiecte ar putea reglementa și asigura o concurență echitabilă, în beneficiul comunității, nu în favoarea unui grup anume.

Altfel, orice ajutor (de la Uniunea Europeană, din România, din fondurile bugetare) se va spulbera fără efecte benefice asupra sistemului și a sectorului solicitant. Și se va perpetua, deoarece aceste probleme legate de cheltuielile producătorului agricol, de credite, de asigurarea (recte: de lipsa asigurării) producției și de toate riscurile, de toate soiurile, se repetă din an în an, fără să se fi găsit vreodată o soluție durabilă. Or serviciul de urgență (polițistă, antiincendiară, medicală sau politică, fără deosebire) nu tratează și, cu atât mai puțin, nu asigură viitorul; el e pentru intervențiile de moment. După care toate sunt reluate din același punct, cu carul rămas în mijlocul drumului.