Soacra cu trei… gineri

De mai mulți ani, soția îmi reproșează că scriu numai poezii dedicate mamei, adică, după părerea ei, mamei mele. De ce n-ai scrie, măi Gheorghe, măcar o poezie dedicată mamei-soacre, care ți-a dat o fată frumoasă, a avut grijă de nepoți ca de copiii ei, te-a stimat și te-a iubit ca pe „cel mai bun ginere”? Că despre mamă au scris mai mulți poeți, da iaca despre mama-soacră nu s-a apucat nimeni, mă sâcâie soție-mea. Ș-apoi despre mamă a scris atât de frumos Grigore Vieru, încât orice încercare a altcuiva de a-l depăși e sortită eșecului. Iar așa versuri ca ale lui Mihai Eminescu: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi” nu cred că va mai scrie cineva vreodată.

Îi spun soției că atunci când scriu nu mă întrec cu nimeni și nici nu mă gândesc să depășesc pe cineva, că, da, s-au scris foarte multe poezii despre mamă, dar asta nu înseamnă că nu am și eu dreptul la una, două. Ba mai mult, îi zic, fiecare poet scrie și simte în felul lui. Și de unde știi tu, Veruță, că vreuna din poeziile mele scrise la această temă nu va deveni clasică și nu se va recita, și peste veacuri, în școli, în grădinițe, în casele de cultură?

S-ar putea întâmpla, îmi răspunde soața, dar cu o poezie despre mama-soacră chiar ai putea să dai lovitura. Închipuie-ți numai, în vreo antologie de peste câteva sute de ani toți poeții vor intra cu poezii scrise pentru mamele lor și numai tu, pentru că ai fost deștept și ai ascultat de sfatul meu, ai să apari cu o poezie scrisă pentru soacră. Poezia ta ar putea fi tradusă chiar acum în toate limbile lumii, iar cărțile tale, cu această poezie la început, s-ar vinde ca pâinea caldă, pentru că pe tot globul toate mamele sunt, în primul rând, mame-soacre. Am putea scoate și o groază de bani din acest act de creație, care ar fi și cea mai bună afacere din viața ta. Știi doar că nu prea te duce capul la făcut afaceri…

Pentru că ieri, opt martie, soacra mea, Liuba Platon, ar fi împlinit 88 de ani și pentru că era născută pe opt martie, primul lucru l-a care m-am gândit când m-am trezit a fost că nu i-am mai scris o poezie. I-am scris, în schimb, epigrame la care râdea, pentru  că era înzestrată cu simțul umorului: Îmi vine soacra mea în ospeție Adeseori cu încă vreo amică, Nevoia, iată, după cum se știe, Nu vine niciodată singurică; Îmi spune soacră-mea că moare Și bine cum aș vrea să fie, Speranța mi-i doar la salvare Că ea tot timpul întârzie… Alta l-ar fi opărit pe ginere, dar a mea râdea de se prăpădea.

Pentru că a avut o viață grea și a crescut șapte copii, Dumnezeu i-a dat voie bună mai mult ca la alții. Știa să facă economii pentru zile negre și avea tot timpul „bani bătuți”. Nu stătea degeaba o clipă și se pricepea la orice lucru bărbătesc. Toamna se întrecea la făcut cel mai bun vin cu bărbații, desfunda și înfunda butoaiele, pe care le spăla cum știa ea mai bine. „Brânză bună în burduf de câine”, numea vinul ținut într-un butoi prost spălat, înainte de a se pune vinul în el.

Poate pentru că a fost deportată în Curgan cu familia când era copilă, s-a căsătorit devreme, până la majorat, cu Ștefan Cepraga, deportat și el cu familia. În așa mod, fiind deja „femeie serioasă, cu stăpân și la casa ei” a putut să scape de insistențele „admiratorilor” de tot felul.  Primul copil, Raisa, viitoarea noastră nănașă, l-a născut pe meleaguri reci și pustii, iar pe ceilalți, acasă, în Moldova.

A fost în stare să se descurce în cele mai complicate situații, iar când am cunoscut-o pentru prima oară, la Grătiești, locuia într-o casă „primită de la colhoz”. Fiind student la anul doi, nu am putut să stau chiar toată vacanța de iarnă acasă și m-am grăbit înapoi la facultate, așa le-am spus părinților. Cu o lalea sub scurta la modă, dar subțirică, am ajuns lângă casa de cultură din satul de lângă Chișinău. „A lu’ Cepraga” trăiesc peste drum, mi-au spus niște băieți care se întorceau de la școală.

„Peste drum” nu era un palat și atunci am înțeles de ce nu dorea Veruța, colega mea de grupă, să mă ia vreodată în ospeție. Se rușina pentru traiul modest al familiei sale și credea, probabil, că asta ne-ar putea despărți…

Au trecut de atunci mai bine de patruzeci de ani, dar nici acum nu pot să uit primirea frumoasă pe care mi-a făcut-o mama-soacră. Se trăgea din oameni înstăriți, gospodari de frunte ai satului Meșeni, Rezina, și manierele „de aristocrată”, amestecate cu simplitate și omenie, i le descopereai în gesturi și vorbă. Peste o jumătate de oră, eram prieteni, iar sora ei mai mare, nana Vera, venită atunci în ospeție de la Meșeni, mă invita în ospeție la ea acasă, împreună cu Veruța, care stătea cuminte cu laleaua ei și nu-i venea să creadă că așa de bine și de frumos se pot înțelege niște oameni care s-au cunoscut nu demult. Atunci am aflat că are două fete măritate și eu aș putea să-i fiu cel de-al treilea ginere.

Acum, spre final, vă pot spune că nu am povestit nici măcar un procent din tot ce aș putea spune despre acest om minunat care a fost soacră-mea. Ca să nu-i dau pace Veruței și să mai glumesc cu ea, toată viața i-am spus că a avut noroc  de maică-sa, pentru mine mama soacră pe care am îndrăgit-o de la bun început, altfel cine știe dacă ne mai căsătoream.

Și pentru că vorbeam la început despre o poezie pe care nu am dedicat-o mamei soacre, cred că încă poate urma. Dacă nu, îi voi mai scrie niște  epigrame, ca să râdă și să se veselească tot Raiul împreună cu ea.