Despre etica din politică și din jurul ei

Există câteva răspunsuri academice (abordăm tema pur teoretic) la această întrebare: Există o etică politică/ o etică a politicului? Deși… mult mai multe sunt interpretările, mai ales atunci când ne gândim la politica practică. Unul dintre răspunsurile teoretice trimit la originile chestiunii, care se regăsesc în comportamentul animalelor (teoriile lui Conrad Lorenz): comportamentul (respectiv, etica) animalelor e dictată de rațiunile forești ale păstrării, perpetuării și protecției speciei (și multe argumente de aici au fost transferate în viața umană). Al doilea posibil răspuns, pentru cine se interesează, e de regăsit în binecunoscutul tratat al lui Niccolo Macchiavelli Principele. Mulți l-au considerat cinic, dar nu e deloc așa, autorul (un republican convins, de altfel) comentând comportamentul suveranului în momente de criză socială și politică și oferind soluții din considerente raționale. Ar mai fi și altele (Igor Dodon, de exemplu, ar propune drept carte de căpătâi Arta războiului a lui Sun Tzu).

În fine e posibilă o interpretare inversă: atestăm și afișăm, ca reper, o listă de calități și comportamente „morale” corecte (vizând, așadar, etica practică) abstracte, apoi încercăm să aplicăm această „grilă teoretică” politicului. S-ar putea să ne dezamăgim. S-ar putea să deducem că politicul și politica sunt în afara eticului și că nu merită să ne răcim gura. Dar nimeni nu ne încurcă să discutăm și să aplicăm criteriile așa cum găsim de cuviință, în context. Mai ales că nici politicienii, nici comentatorii politici nu sunt oamenii care respectă prea riguros regulile.

Dar regulile există. Ele sunt comune pentru toată lumea, dar sunt contextuale, țin de meserie. Și pot fi deduse, simplu, din lectura programului (pentru care a fost votat politicianul), comparând promisiunile cu faptele. Poți să-i reproșezi, de exemplu, Maiei Sandu că nu a asigurat „un nivel de trai european la noi acasă”, că nu a dezvoltat „o agricultură modernă, verde, ancorată pe tradițiile locale”, dar nu îi poți reproșa că (încă) nu am devenit membri NATO sau că (încă) nu ne-am unit cu România – ea nu a avut în program aceste promisiuni. Mai ales că tocmai aici reproșul trebuie adresat foștilor politicieni/ președinți: nimeni dintre ei nu a spus că la un eventual referendum ar vota Unirea și nimeni dintre ei nu a fost atât de critic față de „neutralitatea” noastră de mucava și nu a avut relații atât de bune (și eficiente) cu NATO. Rămânem treji, cu ochii pe guvernare, dar mai ales cu ochii pe sabotorii reformării sistemului și al procesului de reintegrare europeană și de apropiere de România. Și aici – că tot vorbim de etică – nu atât Maia Sandu mă interesează (după mine, ea, diletanta, se descurcă mai bine decât oricine dintre foștii președinți „profesioniști”), cât felul nostru de a cârcoti. De exemplu, mă miră mormolocii care au fost câdva nu doar în politică, ci și la guvernare, care au tăcut mâlc sau chiar s-au împotrivit atunci când a venit vorba despre  ruperea (energetică, economică, geopolitică) de Rusia, despre Unire sau despre  NATO, iar acum îi reproșează: de ce președinta nu se expune tranșant pentru integrarea militară și politică euroatlantică?

O altă situație care ține de etică: înjurăturile politicienilor. Cazul ministrului Bolea nu este exclusiv, dar este instructiv. Și, important, spre deosebire de altele (gesturile indecente ale lui Marian Lupu, datul „cu capul de asfalt” al ministrului ajuns prim-ministru ș.a.), el pare să aibă consecințe grave asupra politicianului și a formațiunii. Deși nu există o legătură direct proporțională între înjurăturile politicienilor și prăbușirile în cariera lor. Înjurăturile lui Jirinovski la ruși sau ale lui Voronin la moldoveni acumulau bile albe (la fanii lor). Nici pe președintele de azi al Rusiei nu-l afectează preferința sa pentru folclorul suburban al pușcăriașilor: fanilor le place. Sigur că Bolea este din altă casetă și lui i-a mers vestea de om bine crescut. Iar cei care l-au votat nu preferă deloc expresiile suburbane în discursul public. Deși aici e nevoie să facem o precizare: nu a fost un discurs public, el nu poate fi penalizat juridic, de vreme ce omul a închis microfonul și s-a exprimat în cercul intim (fără să știe că microfoanele jurnaliștilor nu s-au închis și ele; apropo, replica zilei a dat-o tot un telejurnalist: niciodată nu am asistat la o probă de sunet atât de relevantă). Dar disprețul afișat pentru un jurnalist anume (dar citit și interpretat: pentru întreaga breaslă) îl va costa. În fine, nu pot să nu fac și aici o constatare deloc reverențială confreriei noastre ziaristice: plăcerea (preferința!) de a asculta cu urechea lipită de ușă și de a privi lumea prin gaura cheii. Mai ține minte cineva – din toate relatările jurnaliștilor – despre ce s-a discutat în acea zi la conferința de presă? Nimic, pe toți i-a interesat cum înjură ministrul Bolea când crede că nu-l aude nimeni!

În sfârșit, încă un caz în care sunt implicați politicienii și comentatorii fenomenului politic. Citeam zilele astea observația unei jurnaliste de investigație: Alina Radu. Se știe că investigația jurnalistică are multe în comun cu ancheta polițistă. Și unii, și alții (adică: și anchetatorii, și jurnaliștii) merg adesea la înmormântări unde, prin tradiție se adună și tot soiul de „făptași” (în unele cazuri, chiar asasasinii celui decedat). Explicațiile ar fi multe, de la cele ipocrite (ascunzând adevărata atitudine față de răposat), prin cele pur-psihologice (făptașul e atras de locul faptei și de victimă sau, tot psihologic: vrea să se convingă de decesul anunțat), până la cele sentimentale (iar criminalii, se știe, chiar sunt oameni sentimentali).

Ei, bine supărarea vreunui membru al colectivității FB putea fi pur-personală: probabil era vizat chiar el sau cineva dintre apropiații săi. Câteva revolte solitare ar avea aceeași explicație: unul se simțea cu musca pe căciulă și voia să se răzbune, mai ales că platforma de comunicare era gata pregătită. Descopăr, subit, și o a treia categorie, care nu s-a revoltat pe față (să nu se divulge, probabil), dar intervine în alte contexte, cu ghionturi deloc amicale, discrete dar dureroase și ticăloase, ba chiar bădărănești, dacă nu uităm că e vizată o doamnă.

Mie însă remarca jurnalistei de la Ziarul de gardă mi s-a părut o observație de rafinament: toată istoria noastră de câteva decenii, în paralel cu eforturile comune de a ieși din sclavie și a redobândi demnitatea, este una a carieriștilor și a lichelelor din preajma primilor; a profitorilor și a impostorilor; a aventurierilor, farsorilor și a criminalilor. Cam din acest motiv carul nu s-a prea mișcat din loc, rămânând și după „independență” în raza de acțiune a geopoliticii rusești. Și acest segment, ca parte a protipendadei noastre „politice”, văzută în secțiune, a observat-o jurnalista. Poate să placă, poate să nu (cineva ar citi acest tablou exclusiv ca pe o generalizare, ceea ce nu e adevărt, nici în intenție, nici în concluzie), dar e una dintre cele mai colorate observații în toată jurnalistica noastră cam laxă și nebuloasă.

Iată care era tabloul descris de Alina Radu: „Am trecut azi pe lângă Palatul Republicii și am văzut mulțimea venită la funeralii. O pătrime erau eroi de-ai investigațiilor jurnalistice, o pătrime – farisei care încă n-au ajuns în investigații, o pătrime – polițiști, organizatori, lucrători medicali, ei și vreo pătrime – oameni. M-a luat o tristețe mare, primele două pătrimi aveau cele mai mari buchete de flori, de parcă florile ar acoperi corupția. Ei au îngropat democrația din MD cu multă râvnă timp de 30 de ani și au ajuns să-l îngroape și pe primul președinte.

Tare greu ni se mai dau schimbările, democrația și integritatea. Tare greu moare corupția”.