Ați vrut limbă?!

Dacă mișcarea antitotalitară, de emancipare socială și națională a început – de rând cu cerințele imperative de democratizare a societății – cu lupta pentru limbă și alfabet, era de așteptat că replicile revanșarde să apară tot aici, pe acest teritoriu al identității naționale. Ați vrut limbă? – îi întrebau președinții de colhoz pe intelectuali și pe adepții acestora, încercând să sugereze că schimbările democratice, inclusiv, punerea pe tapet a chestiunilor identitare, ar fi sărăcit lumea și ar fi condus la un declin economic. În realitate, imperiul totalitar sovietic s-a prăbușit (și a solicitat, disperat, o asistență medicală democratică) tocmai din cauza unui declin economic catastrofal. Democratizarea (parțială și inconsecventă, bineînțeles) și tentativa de capitalizare parțială a economiei făceau parte din planul de resuscitare a URSS, nu de demolare a ei. Doar că diagnoza s-a dovedit a fi prea optimistă: organismul vlăguit al „socialismului (sub)dezvoltat” cedase previzibil, demonstrând totala incapacitate funcțională.

Falimentară s-a dovedit a fi și încercarea de resuscitare a economiei colhoznice, de tip cazarmă, de după prăbușirea sistemului („epoca agrarienilor”). Cu aceeași râvnă partinic-gospodărească și cu aceeași mentalitate sovietică, agrarienii moldoveni (partidul președinților de colhoz) au pedalat pe o teză preconcepută că democratizarea societății, capitalizarea relațiilor economice, economia de piață și libertățile personale și naționale ar fi condus la declinul ecomomic general. Iar finalitatea (mai departe chiar nu se poate!) acestei mentalități a formulat-o într-o butadă antologică bătrânul comunist Voronin, un ultim mohican al defunctului regim totalitar: „Nu contează ce limbă vorbim, dar ce punem pe limbă”.

Această butadă, etalând esența războiului dintre vechii feudali colhoznici și noii intelectuali, exprimă un întreg mod de viață și percepere a realității. Mai întâi, că limba și alfabetul exprimau, la acea oră a deșteptării naționale, semnul identitar cel mai elocvent, anunțând un dificil drum al întoarcerii la ființa și conștiința națională și al obținerii independenței nu doar față de un imperiu, ci și față de un sistem feudal-totalitar. Abundența de produse în magazinele de azi, de la buticuri modeste la supermarketuri – în comparație cu sărăcia lucie a „prodmagurilor” sovietice – este doar unul dintre argumentele că, totuși, contează foarte mult în ce limbă vorbim și că mișcarea de eliberare națională și socială este și un garant al prosperității economice.

Dar „dreptul la limbă” însemna mai mult: era și dreptul la opinie, și dreptul la proteste și revendicări, și dreptul la demnitate. Dreptul la comunicare. Într-un articol de pe vremea tranziției românești imediat postrevoluționare (intitulat ironic „Era mai bine înainte”), Andrei Pleșu scria că nostalgiile după trecutul nu foarte îndepărtat le exprimau cei care „înainte” nu spuneau că e bine „decât dacă li se ordona, resemnându-se să spună că e rău doar după ce acopereau telefonul cu perna”. Faptul în sine, al nostalgiei după era cortinei de fier, care ne ținea departe de lumea civilizată, ne arăta, zice Pleșu, „cât suntem de puțin pregătiți pentru aerul tare al normalității”. Și mai departe: „Ne e dor de aburul sulfuros al disciplinei de partid, de cele două ore de televiziune omagială, de ordinea polițienească care nu amnistia decât deținuții de drept comun…, de stadioane în care oamenii scriau lozinci cu trupurile lor, de aplauzele comandate…” Cauzele pe care le vede dilematicul gânditor ar fi, la îndemână, prostia, reua-credință sau demonul nostalgiei. O explicație plauzibilă e în această fază a nostalgiei: a suferi e un coșmar, dar a fi suferit e un capital de duioșie…

Regretata jurnalistă Ana Politkovski, un exemplu de rezistență împotriva dictaturii actuale, amintea într-un fel de Decalog, că URSS înseamnă GULAG-ul și 4 milioane (sic!) de denunțuri; marasmaticii inamovibili de la putere și sărăcia ca normă a vieții; înseamnă interzicerea călătoriilor peste hotare (cu mici excepții, în „țările-prietene”), detenție pentru orice operație de schimb valutar, înseamnă ipocrizia criticării Occidentului (călătoria în Occident fiind un dar, iar lucrurile aduse din străinătate – un mare noroc); URSS înseamnă uniformitate totală: în vestimentație, în cântece, în gânduri; înseamnă deficit general, ca normă și lipsa oricărei perspective și a oricărui progres; înseamnă interzicerea oricărei activități politice, în afara partidului comunist; interzicerea economiei libere și a proprietății private: omul nu trebuie să aibă nimic personal, el aparține societății, nu sieși; URSS înseamnă cenzura ubicuă și niciun fel de libertate de opinie și difuzare a altei informații decât cea oficială; o permanentă minciună, o viață gri, o eternă umilință; URSS este un șir de careuri pionierești, adunări comsomoliste, o permanentă acuzare și umilire publică, diminuare și anulare a oricărei forme de individualitate; o viață trăită „pe blat” și estorcări de mită; militarizare și mentalitate imperială de la cea mai fragedă vârstă; URSS este atunci când statul se preface că ne remunerează, iar noi ne prefacem că lucrăm; așteptând permanent milă și pomeni de la stat; lipsa obiectelor de igienă personală; viață mizerabilă și un sentiment al lipsei oricărui sens și al absurdului celor ce se întâmplă; lipsa respectului față de personalitate; atentarea la spațiul intim al omului; URSS înseamnă rânduri/ cozi interminabile, rânduri la cârnați, în care oamenii își pierdeau cunoștința, tejghele și rafturi goale, plus propaganda gălăgioasă, care vine din orice dispozitiv la îndemână; URSS înseamnă permanentă stare de frică și de așteptare a unui război; înseamnă denunțul că individul „pune interesele personale mai presus decât cele obștești”; înseamnă egalitarism și suspectarea fiecăruia care se evidențiază prin ceva; imposibilitatea de a citi, a privi și a asculta ceea ce îți dorești; umilitoarea și disperata lipsă a alegerii; trepidarea în fața șefului și închinarea în fața forței; URSS este scopul care scuză orice mijloace, ideologia urii, invidiei, ticăloșiei; lipsa libertății circulației și călătoriilor, a libertății de conștiință, a libertății opiniei, a libertății gândirii, plus o viață de placaj, ascunzând după paravan adevărata natură a lucrurilor; perversiune violentă a naturii umane; cortină de fier, gard ghimpat și înlocuirea valorilor umane cu un surogat înspământător.

Pentru mine cortina de fier era sufocantă și enervantă pentru că îmi închidea orizontul. Nu aveam acces la literatura românească și la literatura lumii. Un biet canal de informare era suplimentul color LʼHumanite dimanche, la ziarul comuniștilor francezi (sic!) publicație care ajungea și în URSS, din care aflam noutăți ale literaturii și artei contemporane din lume. Cărțile românești circulau clandestin, ca și cele străine. O carte împrumutată pe o singură zi ne aduna în grup, ca s-o citim. Erau sufocante rândurile nu la produsele deficitare (mobilă sau pantofi de export), ci la elementare producte alimentare: smântână, ardei, fructe (piersicele, de exemplu, erau o raritate absolută, deși creșteau în livada „moldovenească” de pe malul Nistrului „Pamiati Ilicia”). De drumuri nu mai vorbim, toate erau de calitate proastă, dar la ce ar fi prins bine, de vreme ce nu aveai unde să pleci? Ce să mai vorbim de umilințele la care eram supuși în tot soiul de adunări publice sau în chemări la decanat, deoarece nu ne lăsam uniformizați!

Departe de mine (ați găsit cine!) gândul să idealizez starea de azi a lucrurilor. Dar să nu observi că ele se schimbă, că ele depind de fiecare dintre noi, nu doar de niște instanțe supreme, de la care să așteptăm minuni, și, mai ales, să visezi într-o nostalgie tâmpă la lucrurile blamate de lume și fixate în scurta listă a realizărilor socialismului, enumerate mai sus, însemnă si fii (după Pleșu) prost, de rea-credință sau, simplu, nostalgic paranoic. Eu mă bucur că am scăpat de multe dintre tarele – sper eu, ireversibile – ale trecutului. În rest, multe depind de (fiecare dintre) noi.

Ai vrut limbă, omule? – Iată, ai cuvântul. Ai dreptul la alegere, ai dreptul la opinie, ai dreptul la cuvânt. Iată la ce îți prinde bine limba! Or lumea liberă e astfel construită, încât viitorul ți-l poți crea chiar tu. Împreună (și în pas) cu toată comunitatea; devansând-o… ori rămânând în urma ei, din lene sau lipsă de interes – nimeni nu îți impune un model și un mod de viață, ca la toți, ca la cazarmă.