Fețele păcii

Pacifismul, azi, este antiucrainean. Ieri a fost antiisraelian. Alaltăieri, anticehoslovac. Nu pot să știu împotriva cărei victime a agresiunii va fi îndreptat mâine, dar cu certitudine va fi în favoarea agresorului. Așa a fost dintotdeauna. Creație a unor minți ce s-au autointitulat „progresiste“, lupta pentru pace a luat mereu înfățișarea unei mișcări de descurajare a rezistenței în fața cotropitorilor de pământuri și a exterminatorilor de popoare.

Tiranii sângeroși și teroriștii au fost eroii pacifiștilor din toate timpurile – Yasser Arafat lua Nobelul pentru Pace în 1994, Hitler era nominalizat („în glumă“, se disculpă pe site-ul său Fundația suedeză) în 1939, iar Nicolae II al Rusiei, în 1901. Politicienii-model pentru pacifiști sunt, evident, cei care îi tratează cu înțelegere pe agresori, schimbând libertatea altor popoare pe idealul mai înalt al păcii în restul lumii. „V-am adus pacea!“, zicea, fluturând în mână un acord rușinos cu Hitler, prim-ministrul Neville Chamberlain, care s-a învrednicit pentru isprava asta cu o nominalizare la Nobel. Slavă Domnului, nu și cu mult-râvnitul premiu. Căci bunul-simț era mai la modă în 1938 decât în 2009, de pildă, când lui Barack Obama chiar i s-a decernat Nobelul pentru „eforturile sale extraordinare de a consolida diplomația internațională și cooperarea între popoare“. În cazul lui Obama, faimosul comitet scandinav s-a grăbit, desigur, căci formularea aceasta ar fi fost mult mai convingătoare după „primăvara arabă“ și anexarea Crimeii de către Rusia, pe care idolul progresiștilor americani a privit-o cu multă indulgență.

Împotmolirea ofensivei ucrainene în tranșeele săpate de ruși în sud-estul țării a dat un nou impuls discursului pentru pace. Lectura presei americane din ultima lună este grăitoare în acest sens, argumentul principal al pacifiștilor fiind, ca întotdeauna, „salvarea vieților omenești“. De ce trebuie să mai moară soldații și civilii, dacă niciuna dintre părți nu este în stare să învingă? De ce ar trebui continuat un război absurd? se întreabă aceste spirite aparent atât de logice și animate de idealuri atât de umaniste. Contraargumentul principal, care spune că pofta agresorului trece nu când i se dă, ci când i se ia de la gură, nu are cum să funcționeze. Tot așa cum nu funcționează nici observația că Bucea se va repeta, pe teritoriile ocupate, ori de câte ori va fi nevoie ca să nu mai rămână niciun om cu conștiință și cu pașaport ucrainean acolo.

În general, într-o ideologie, contraargumentele de orice gen, inclusiv cele raționale, bazate pe fapte și precedente, sunt respinse din start, dacă nu se înscriu în paradigmă. Iar pacifismul este parte integrantă a unei ideologii aproximabile ca „stângism antisistem“, menit să submineze ordinea și valorile pe care s-a construit civilizația libertății și a democrației. Lupta pentru pace se întoarce, astfel, întotdeauna împotriva acestei civilizații, întrucât cei care declanșează războiul (de agresiune, de cucerire etc.) lovesc direct în libertatea indivizilor și în dreptul lor de a-și decide singuri soarta, adică exact în ceea ce nu le place nici luptătorilor cu sistemul actual, prea „capitalist“, prea „individualist“, prea „meritocratic“, prea „inechitabil“.

Este și motivul pentru care intelectualitatea progresistă franceză l-a iubit pe Mao Zedong în anii 1970, iar Noam Chomsky – adevărat guru al pacifismului din ultimele cinci decenii – minimaliza crimele khmerilor roșii. Căci nu erau oare și Mao, și Pol Pot campionii rezistenței celor „umiliți și obidiți“ împotriva nedreptului și capitalistului imperialism american? Existența unui dușman comun îi face pe toți acești „idioți utili“ (sau „bine-intenționați“, cum îi definea, în batjocură, narkom-ul Litvinov) să-i refuze victimei dreptul de a se opune agresorului, dacă agresorul declară că luptă, de fapt, cu imperialismul american și cu alte conspirații ale elitelor capitaliste. Victima fiind percepută, se înțelege, ca unealtă inconștientă în mâna Occidentului rapace.

Observăm că, de peste un secol, nu s-a schimbat nimic în această privință și că, înrădăcinat în catedrele și în mass-media americană, leftistă în proporție de 90%, pacifismul și-a găsit acum o nouă cauză. O cauză care s-ar putea dovedi câștigătoare, în cele din urmă, dată fiind influența aripii stângiste din Partidul Democrat, aflat la putere, și impactul pe care îl are presa progresistă asupra publicului educat în SUA și în lume. Din publicația „Newsweek“ am aflat recent despre negocierile secrete purtate de directorul CIA William Burns cu oficialii ruși înainte de război. Sunt sigur că vom afla, cu timpul, detalii și despre negocierile americano-ruse din toamna anului trecut, care au amânat livrările de arme ofensive către Ucraina. Atât „Newsweek“, cât și alte publicații influente, precum „Washington Post“, găzduiesc cu plăcere articole care critică, îmbufnate, refuzul Kievului de a se așeza la masa negocierilor și laudă fermitatea cu care Burns și alți demnitari încercau să-i oblige pe ucraineni să nu atace ținte pe teritoriul rusesc sau să accepte pacea impusă de Putin.

Din păcate, singurul leac pentru pacifism este să-i cazezi pe toți adepții acestuia într-un cartier învecinat cu portul din Odesa și să-i lași să savureze de acolo „dreapta mânie“ a rusului care se opune „expansionismului NATO“. Dar cum acest lucru este imposibil, pe toate fețele păcii, așa cum le vedem azi, va răzbate în continuare rânjetul morții și al terorii.