Monolog în cabinetul psihoterapeutului

Psihoterapeutul îi recomandă cetățeanului în vârstă, stăpânit de angoasă, să găsească motivul neliniștii sale și să lupte cu el până îl va învinge.

Dacă ar exista un singur motiv, îi răspunde cetățeanul, care nu pare să fie un om simplu, ar fi foarte ușor, dar așa am zeci și sute de motive de a mă simți nemulțumit de existența mea searbădă, de lâncezeala de fiecare zi, de rutina ce a pus stăpânire pe orice clipă pe care o trăiesc.

Care ar fi aceste motive, se interesează doctorul, simțind că va avea o discuție foarte interesantă cu un pacient ieșit din comun, unul dintre cei care o fi încercat să cucerească culmile științelor exacte, o fi scris „opere nemuritoare” neînțelese de contemporani, o fi zburat în cosmos de mai multe ori, în toate cele șapte vieți ale sale trăite până acum.

Cel mai proaspăt motiv de nemulțumire ține chiar de persoana dumneavoastră de când am intrat în acest cabinet – mă priviți ca pe un alienat, însă eu nu sunt. Am acumulat, ce-i drept, o anumită doză de nebunie timp de o viață. Nici nu se poate altfel. Diagnosticul pe care mi-l veți da poate fi valabil pentru oricine ar păși pragul acestei instituții, pentru că, în mare măsură, trăim cu toții aceleași frustrări, luptăm cu aceleași mori de vânt, avem aceleași speranțe, iar apoi deziluzii. Precum Sisif, cel supus în iad unei mari cazne, urcăm stânca uriașă până în vârful dealului, iar când aceasta se rostogolește în vale pentru a mia oară, abia de reușim să ne dăm la o parte. E și acesta un motiv de fericire: faptul de a rămâne în viață și a te chinui mai departe…

Cu cât mai mult voi vorbi acum și cu cât mai mare îmi va fi efortul de a vă convinge că am o minte sănătoasă, supusă exercițiilor intelectuale pe tot parcursul vieții, cu atât mai mult veți crede contrariul. Și poate că veți avea dreptate, pentru că dumneavoastră sunteți cel avantajat acum. Mă priviți exact cum îi privesc politicienii pe alegători în timpul campaniilor electorale: spuneți voi ce spuneți, strigați ce strigați, dar tot noi decidem ce să facem cu voi mai departe, mama voastră de nebuni! Ziceți că nu am dreptate!

Interesul medicului pentru bătrânelul îmbrăcat curat, purtând ochelari cu dioptrii mari din cauza cărora abia de i se văd ochii, crește constant. Ar deschide și el gura, ca să spună ceva, măcar formal, dar nu îndrăznește. Prea interesant vorbește,  prea multă dreptate are. Între timp, acesta își continuă discursul. Spune că are toate titlurile științifice, toate regaliile, dar nu-i sunt de niciun folos. Pensia pe care o primește e de râsul curcilor și, pentru a supraviețui, muncește până în prezent.

Toată viața omul cinstit încearcă să demonstreze că nu e prost și tocmai așa este văzut de majoritatea oamenilor, continuă acesta. Oricât ar fi de învățat și de instruit, oricâte biblioteci ar fi citit toată viața lui, îl amăgește un șmecher deprins să înfrunte vicisitudinile altfel decât a fost învățat la școală. Dacă știe prea multe, omul învățat e tocmai bun să facă rapoarte și cuvântări pentru șeful său prost, pus în funcție de partidul care îl apără și pe care acesta îl slujește.

Pentru că are și el șefii săi și nu se știe cum și prin ce mijloace acest monolog al bătrânului savant poate să ajungă la urechile lor, psihoterapeutul protestează ușor și îi spune acestuia că timpurile s-au mai schimbat, nu mai este cum a fost odată. În gând însă îi dă perfectă dreptate, simte chiar că îl simpatizează și îl întreabă la ureche dacă, printre motivele de neliniște cu vechime, are și unul mai nou.

Bineînțeles că am. S-ar putea întâmpla să rămân fără lucru, dacă nu-i duc șefului un certificat semnat și ștampilat care să confirme că nu sunt sărit de pe fix și mai pot lucra cât timp mă vor duce picioarele la serviciu.

Peste câteva minute certificatul cu specificarea „Apt de muncă” este gata scris.

„Apt de muncă, pentru vecie”, glumește, la despărțire, bătrânul învățat.