Cât de sincer eşti? Cât de sincer trebuie să fii?

Mă refer, desigur, la o situaţie concretă: cât de sinceri suntem în discursul public? Nu e o taină faptul că sinceritatea publică te face vulnerabil. Nimeni nu te împinge să împrăştii sincerităţi în stânga şi în dreapta, dar pe de altă parte, de vreme ce te exprimi public (într-un discurs, într-un interviu, într-o carte, într-un articol sau pe reţele), nimeni nu te-ar accepta să trişezi. Deşi există indivizi în spaţiul public, care mint de îngheaţă apele, fără să clipească. Ei, bine, îi cunoaştem, îi detestăm, nu îi mai credem; dar ce facem noi, oneştii?

Pe de o parte, nu putem să minţim şi să trişăm ca alţii, pentru că am fi penalizaţi imediat şi prietenii ne-ar întoarce spatele. Pe de altă parte, discursul public e disponibil oricui şi cam de ce ar trebui să-i spui oricui adevăratele tale temeri, dureri, să-i faci simple confesiuni? Oponenţii tăi tocmai asta aşteaptă. Discursul sincer include temerile tale, îndoielile tale, slăbiciunile tale… de ce ar trebui să le cunoască adversarul? Tocmai el, ticălosul, mincinosul, trişorul şi fariseul, să ştie care îţi sunt punctele vulnerabile? Să le exploateze şi să le subordoneze planurilor sale mârşave?

Şi atunci… una din două: fie că taci şi te retragi în propria găoace, fie te faci indiferent şi îţi expui opiniile atât de deschis, încât oponentul să nu mai aibă replică. Funcţionează! Îmi amintesc că la sfârşitul anilor 80 adevărul încă era rostit cu jumătate de gură: nu ştiai care pot fi consecinţele. Băgătorii de seamă ai sistemului nu dispăruseră, dimpotrivă, se activizaseră şi mai mult. Şi dacă la Chişinău lucrurile se mai aşezau şi lumea nu se mai sinchisea, în provincie încă bântuiau demonii vechiului regim totalitar. Făceai schimburi de opinii cu oamenii, uneori acutizând intenţionat subiectul discuţiei. Când spiritele se încingeau şi oponentul se oprea din discuţie cu întrebarea: cum poţi să spui asta?, răspunsul tău dezarmant: eu sunt de la Frontul Popular, acolo toţi gândim aşa, îl surprindea şi… îi explica totul: ăsta vine dintr-un loc în care lucrurile se spun altfel.

Îţi pare că ai rezolvat ecuaţia, că e simplu să spui deschis tot ce gândeşti (azi nu mai are rost să-ţi ascunzi preferinţele politice, nimeni nu te mai persecută pentru că ești unionist, statalist, europenist, eurosceptic, naționalist, globalist, socialist, comunist, liberal, conservator, sau imperialist… dar tocmai acum trebuie să spui sincer dacă, vorbind despre un camarad al tău sau un personaj al politicului, pe care pariezi, e adevărat că el… şi aici urmează un detaliu particular din biografia prietenului/ favoritului/ comilitonului tău. Eziţi să fii tot atât de sincer: dar dacă acest conlocutor va folosi informaţia în dauna prietenului tău? Şi poate că nu vei minţi neapărat, dar oricum vei trişa: nu vei divulga informaţia solicitată, te vei face a nu pricepe ce întreabă oponentul, te vei preface că nu cunoşti răspunsul. Nu e atât de simplu, în lume şi în istorie, oamenii sinceri sunt nu doar vulnerabili, ei sunt atacaţi întotdeauna mai des decât cei nesinceri.

Pe de altă parte, orice activitate politică (şi orice activitate publică) e nocivă şi o pândesc pericolele la tot pasul. E un risc asumat. O soluţie salvatoare ar fi consecvenţa. Noi, iştilalţi, ne putem schimba opiniile, fie şi sub influenţa atâtor factori. Politicianul trebuie să fie consecvent. Consecvenţa îţi permite să fii sincer fără să fii pedepsit pentru asta. La o extremă e politicianul modest, retras, calm, ironic, inteligent, care nu are nevoie să trişeze. Pentru el slăbiciunile sunt continuarea virtuţilor. La o altă extremă e politicianul-statuie, drept ca o spadă, obraznic (ori având o doză de tupeu pe care o afişează), intransigent şi sincer, din obrăznicie, din obişnuinţă, nu din nevoie.

Sigur că uneori e pusă în joc onoarea sau viaţa personală a celor apropiaţi. Aici persoana publică încearcă să fie discretă şi să ţină la distanţă pe cei curioşi. Sigur că uneori şi cel modest răbufneşte (care-i treaba voastră?), iar alteori şi tupeistul se retrage după un zâmbet ironic incert, în loc să deschidă vraişte uşile secretelor personale.

Consecutiv, şi noi, curioşii, care întrebăm sau căutăm informaţia, trebuie să fim înţelegători. Dacă vorbim de o chestiune care ţine de interesul public, e una. Dacă vrem să răscolim în rufăria persoanei publice, mă iertaţi, nu e pentru mine. De felul cum vom reacţiona noi la interesul pentru anumite aspecte ale vieţii persoanei publice, va depinde cât de uşor ne va manipula omul pus special pentru treaba asta. Marca guvernării Plahotniuc a fost „compromatul” şi răscolirea rufăriei oponentului. O etapă nu doar dizgraţioasă, ci şi scârboasă. În măsura în care ne-am făcut/ ne-am lăsat interesaţi de jocul acesta murdar, am fost şi noi părtaşi la crearea sistemului infect. Dacă ne vor interesa doar lucrurile esenţiale, vom contribui la crearea unui sistem funcţional.

În fine, ca instrucţiune de utilizare: orice interes special al publicului poate fi neutralizat… prin sinceritate anticipativă. Te apuci să spui în public ceea ce crezi că ar putea interesa publicul cârcotaş. Şi îl dezarmezi. Un exemplu de sinceritate ratată din partea guvernului (şi poate a lui Dorin Recean personal). Fie prim-ministrul, fie miniştrii demişi, ar fi spulberat zvonurile prin scurte interviuri, poate programate din timp. Tema: motivul demisiei. Fără a exagera în sincerităţi, era suficient să explici lumii, pe puncte. D.e., într-un caz ar fi putut fi demisia de onoare. Fără comentarii şi fără explicaţii în plus. În altul ar fi fost imposibilitatea realizării proiectelor în componenţa echipei actuale. Simpla incompatibilitate. În al treilea, să zicem, dezacordul cu anumite critici aduse. În fine, o posibilă explicaţie (poate pentru toţi): premierul a trasat eventual un parcurs cu consecinţe deloc atractive, dar cu o execuţie ce presupune curmarea oricărei împotriviri sistemului, parcurs neacceptat de unii miniştri. Ş.a.m.d. Cam de ce aceste motive (sunt şi altele, precum anumite probleme personale sau familiale, dorinţa de a se afirma în alt domeniu etc.) ar fi trebuit să fie un secret, alimentând suspiciunile şi umflând imaginaţia oponenţilor şi cârtitorilor de serviciu? Persoana publică, actuală, fostă sau viitoare trebuie să se gândească la imagine. Iar imaginea sinceră dezarmează oponentul.