Omul implicat și onoarea

895
0
1 Pavel Boțu în anul 1975. Fotografie de Nicolae Răileanu, MNLR

Ar fi atins oare poetul Pavel Boțu în cea de-a 14-a zi a lunii lui Cuptor a anului de grație 2023 onorabila vârstă de 90 de ani, asemenea colegului său Vladimir Beșleagă care, în aceeași lună, a împlinit cu doi ani mai mulți? Retorica întrebare nu are un răspuns categoric, deoarece destinul omului, precum spun cărțile sfinte, este scris în ceruri și niciun muritor de rând nu-și poate cunoaște sfârșitul. Nici chiar cel care-și pune benevol capăt zilelor, căci decizia fatală nu este a lui, fiind scrisă și ea pe același răboj al destinului.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE
2 Intrare în satul Ceamașir, azi Prioziornoe (Ucraina), baștina poetului. Fotografie de Vasile Șoimaru

Comemorarea lui Pavel Boțu la cei 90 de ani pe care i-ar fi împlinit, manifestare organizată de Muzeul Național al Literaturii Române din Chișinău în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din Moldova, e un prilej de a șterge indolentul praf al uitării de pe chipul unei neordinare personalități civice și de creație. Poet cu un luxuriant limbaj specific zonei din Sudul Basarabiei, cu adânci rădăcini în poezia populară și clasică românească, Pavel Boțu, la doar 32 de ani, își sacrifica o parte a potențialului său de creație și accepta povara administrării comunității scriitoricești din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.

Anume în această postură l-am cunoscut pentru prima oară, atunci când fusesem selectat nu știu de cine (probabil chiar de el în persoană) să fac parte din grupul de scriitori – Leonida Lari, Constantin Dragomir, Ion Hadârcă și Victor Prohin – pentru a participa în primăvara anului 1979 la Conferința unională a tinerilor scriitori. În acel moment aveam o părere preconcepută despre conducătorii structurilor de stat și vorbele lui Pavel Boțu din ajunul plecării în capitala imperiului nu m-au impresionat în niciun fel. Le-am interpretat ca pe o formalitate, ca ceva de rutină, mai ales că el părea preocupat de ceva și, probabil, era așteptat de urgență la vreo ședință.

„D’ale vânătorii”: Ion Constantin Ciobanu, Pavel Boțu, Aureliu Busuioc. Fotografie de Pavel Tostogan

În anul 1982, deși continuam să-mi fac munca de economist la o organizație de construcții din Chișinău, aveam de doi ani calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor și într-o zi avui surpriza să fiu invitat în biroul său de însuși Pavel Boțu. Și mai mult m-a mirat discuția avută cu el, în care mi se propunea să plec la Școala Superioară de literatură de pe lângă Institutul de literatură „M. Gorki” din Moscova. Erau niște cursuri de doi ani pentru scriitorii care nu aveau pregătire filologică, iar eu cu Politehnica mea tocmai mă încadram în această categorie. Pentru mine oferta nu era o noutate, deoarece îmi povestise anterior colegul Andrei Burac, fost medic, despre această oportunitate, dar ceea ce a urmat în continuare m-a lăsat fără grai. Cu voce binevoitoare, catifelată, dar fermă Pavel Boțu a mai adăugat: peste doi ani să fiu gata să fac parte din colectivul de administrare a Uniunii Scriitorilor, că el mizează pe meseria mea de economist în domeniul construcțiilor și deja mă vede la cârma Fondului Literar, care urmează să ducă la bun sfârșit edificarea unei Case de creație a scriitorilor lângă satul Peresecina. Abia atunci am aflat că lucrările de construcție, pornite de ceva timp, din lipsă de cadre și de bani, fuseseră suspendate. Am încercat să mă eschivez, dar la orice încercare de a-mi justifica refuzul el reușea să-mi demonstreze contrariul.

Răstimp în care am studiat teorie literară la Moscova, mă tot consolam cu gândul că în doi ani multe se vor schimba și propunerea președintelui Uniunii Scriitorilor se va devaloriza, însă n-a fost să fie. Revenit la Chișinău, în primul rând am trecut pe la vechiul meu loc de muncă, unde am aflat că sunt așteptat de întreg colectivul. Onoarea însă mă obliga să trec și pe la Uniunea Scriitorilor și să-l informez pe președinte de situația creată. Dar, de îndată ce m-am pomenit în biroul lui, Pavel Boțu mi-a întins o foaie curată, cerându-mi să scriu cerere de angajare în calitate de contabil al Fondului Literar. E doar pentru câteva luni, mi-a explicat, văzându-mă mai mult decât nedumerit. Alexandru Fedko, actualul director al Fondului Literar, m-a rugat să-l mai las în funcție încă jumătate de an, e ceva legat de pensia sa, dar e bucuros să-ți dea timona instituției în primire. Chiar el mi-a sugerat să faci până atunci contabilitate, căci actualul său subaltern e trecut de optzeci de ani și vede numai cu un singur ochi, și acela înarmat cu lupa…”  A vizat cererea și mi-a lăsat două zile să-mi pun la punct relațiile mele cu organizația de construcții. Dar, când am revenit la Uniunea scriitorilor, am aflat cu stupoare că Pavel Boțu nu era chiar atotputernicul pe care mi-l imaginam. Bătrânul Iakov Lapușner, contabilul Fondului Literar, s-a dovedit a fi pentru președintele Uniunii Scriitorilor și președinte al Sovietului Suprem al RSSM un obstacol insurmontabil. Acesta se prezentase, vorba veche, cu jalba în proțap la Comitetul Central al partidului comunist din republică, precum că el, veteran al partidului și ilegalist în perioada interbelică în lupta pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia, este forțat să se dezică de munca pe care o prestează ireproșabil. Vădit indispus și plin de năduf, Pavel Boțu îmi spuse: Când cei de la C.C.-ul republican mi-au sugerat să-l angajez pe boșorogul ilegalist contabil la Fondul Literar, crezusem că se va foi prin hârțoage vreun an-doi și-și va căuta de bătrânețile sale, dar, uite, dom-le, abia vede pe unde șchioapătă, dar se ține cu dinții de funcție. Degrabă n-o să-l mai ajute nici lupa, iar tu, până una-alta, vei lucra în calitate de inspector la Biroul nostru de propagare a literaturii. I-am dat deja indicații lui Aurel Ciocanu, directorul… Iar peste niște luni vei prelua conducerea Fondului Literar și atunci ilegalistul n-o să mai vrea să rămână… În momentul în care eram gata să ies din biroul său și să urc la etajul patru, unde se afla Biroul de propagare a literaturii, curios, el se interesă: Apropo, dumneata ești membru de partid? I-am răspuns negativ, gândindu-mă dacă se merită să-i spun și motivul, dar el închise sec și repezit discuția: Nici nu-ți trebuie! Până la gestul său de noblețe niponă rămăsese ceva mai mult de un an.

4 Pavel Boțu comemorat la Muzeul Național al Literaturii Române la 90 de ani de la naștere. Fiicele Nadina, Dorina și Ruxanda, nepoata Mădălina și Maria Șleahtițchi, directoarea muzeului și moderatoarea evenimentului. Fotografie de Nadejda Roșcovanu, MNLR

În februarie 1987, luna în care Pavel Boțu alesese să plece dintre noi, îmi luasem concediu și lucram la Casa de creație din Peredelkino, o suburbie a Moscovei. Într-o zi, în timp ce luam prânzul la cantină, în față îmi apăru, neașteptat, Pavel Boțu. Preocupat de ceva, abătut, chiar trist, nu acceptă să ia loc, vorbindu-mi în grabă că venise cu niște treburi scriitoricești la Moscova și aflase la Fondul Literar central că sunt la Peredelkino. A ținut să treacă neapărat pe la mine să-mi spună că a pus la punct formalitățile cu angajarea mea și că cei de aici așteaptă doar cererea de demisie a actualului director, pe care acesta o va semna cel mult peste o lună. M-a mai asigurat că înțelegerea cu Alexandru Fedko fusese deja convenită și era una irevocabilă. Recunoscându-l, ospătărița îi propuse să ia prânzul, dar el făcu precipitat un gest evaziv din mână și se grăbi să plece. Iar peste câteva zile incredibila veste ajunse și la Casa de creație a scriitorilor din Peredelkino…

Tot acolo, dar cu vreo cinci-șase ani mai devreme, îl cunoscusem pe colegul Andrei Burac, relațiile noastre de prietenie fiind cimentate de faptul că ambii venisem în literatură din alte domenii. El îmi povestise că Pavel Boțu îi propusese odată să accepte o funcție în echipa administrativă a Uniunii Scriitorilor. Știind, probabil, că suntem din aceeași zonă a Sudului Basarabiei, el – din Ceamașir, eu – din Cârnățenii Căușenilor, ținu Andrei să-mi explice, Pavel m-a întrebat dacă nu vreau să fiu unul din secretarii săi. I-am răspuns că prefer să rămân scriitor liber-profesionist, că eu am făcut deja alegerea, atunci când am renunțat la cariera de medic. Refuzul meu l-a lezat întrucâtva, pentru că mi-a replicat cu o ușoară nuanță de sarcasm: „Vrei să fii profesionist, adică să nu te implici în soluționarea problemelor breslei noastre. Preferi să le rezolve alții, iar tu să fii doar martor”, a oftat el cu amărăciune…”

Pavel Boțu a decis să fie nu doar un martor și și-a aburcat în cârcă nenumăratele chestiuni ale colectivității literare din republică, ducând această povară nu un mandat de 4-5 ani, ci mai bine de două decenii. Iar la nouă ani de la dispariția sa (1996) mă aflam din nou la Peredelkino, unde mă opream când eram invitat la ședințele Consiliului Fondului Literar Internațional, o structură scriitoricească instituită în 1992, în gestiunea căreia se afla și respectiva Casă de creație. Seara, după ședință, luam cina împreună cu ceilalți membri ai Consiliului și, în ultima zi, eram la aceeași masă cu Vladimir Nekleaev, scriitor din Minsk, viitorul disident al regimului Lukașenko, refugiat în Polonia, apoi în Finlanda, cu poetul kârgâz Asan Geakșâlâkov, director al Fondului Literar și viitorul președinte al Uniunii Scriitorilor din țara sa și cu Mustai Karim, aksakalul literaturii bașkire, precum îl numeau colegii lui din fostele republici sovietice din Asia Centrală. Nu cred că mă cunoștea, dar, aflând că sunt din Republica Moldova, Mustai Karim își aminti imediat de Pavel Boțu, care-i fusese prieten și pe care-l admira pentru curaj și activism civic. El a mai precizat că era fascinat de capacitățile lui Pavel Boțu de a obține de la conducerea unională pentru colegii săi moldoveni diverse ajutoare materiale, înlesniri sau privilegii. Iar când veni vorba de modul în care prietenul său își sfârși zilele, bătrânul poet constată ca un adevărat înțelept oriental: Ни одна скотина не сможет стать самоубийцей. Ни в прямом, ни в переносном смысле. Потому что у животного нет совести. (Niciun dobitoc nu poate fi sinucigaș. Nici în sensul direct, nici în cel figurat. Pentru că vita nu are conștiință). Era ziua de 16 ianuarie 1996 și țin minte cu atâta precizie această constatare, pentru că, impresionat, mi-am notat-o atunci într-un carnet de notițe.

Pentru basarabenii care au fost puși în situația să conviețuiască și să contacteze mai strâns cu așa-zisul русский мир, cuvântul совесть le este mai familiar decât cuvântul conștiință. A fi om conștiincios diferă nuanțat de a fi om cu soveste, adică a fi om cu obraz. Pentru omul implicat cu tot sufletul într-o activitate socială, a-și păstra obrazul curat sau onoarea nepătată este o virtute egală cu cea de a nu-ți călca pe conștiință. Iar prin felul în care și-a trăit Viața și cum a ales să și-o încheie, Pavel Boțu a demonstrat că a fost Omul implicat până la ultima suflare în slujirea idealurilor și intereselor naționale ale consângenilor săi.

Nicolae RUSU, directorul Fondului Literar al Scriitorilor din Moldova

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE