Semnătura lucrurilor

669
0

Summitul NATO de la Vilnius a produs exact ce am așteptat: un fâs. Din orificiul strâmt al consensualității aliate atât a putut ieși, iar reacțiile iritate ale lui Ben Wallace și ale delegației americane la tweet-ul lui Zelenski au arătat că musca se așezase pe căciulile potrivite. Dincolo de dezamăgiri, supărări și replici, rămâne gustul amar al adevărului, pe care președintele ucrainean l-a exprimat fără rezerve: decizia de a nu oferi Ucrainei un calendar de aderare și nici măcar un termen clar pentru invitația de aderare este una absurdă. Și periculoasă.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Dacă nord-atlanticii și-au lărgit astfel marja de negocieri (viitoare) cu Rusia, așa cum insinuează și liderul de la Kiev în postarea sa de pe Twitter, lucrurile nu arată bine, dar sunt fețuibile: refuzul lui Putin de a ceda într-o privință esențială poate fi oricând contracarat cu amenințarea de a integra în scurt timp Ucraina în NATO. Mă tem însă că explicația e ceva mai simplă: membrii alianței nu au ajuns la deja proverbialul lor consens și, în acest caz, problema e mult mai gravă, deoarece nu pare lesne rezolvabilă. Am văzut cum o țară ca Turcia poate bloca accesul unei țări ca Suedia, iar în clipa de față, doar două treimi din aliați s-au declarat ferm în favoarea aderării Ucrainei. Și nimic nu ne îndeamnă să credem că situația se va schimba radical în anul ce se va scurge până la summitul de la Washington.

E firesc să ne întrebăm de ce nu a fost posibil consensul? Și aici totul e la suprafață. Există țări-membre NATO ale căror elite politice și financiare: (1) nu vor să piardă definitiv Rusia ca partener; (2) întrețin relații mai speciale cu Putin în persoană și/ sau cu oamenii din anturajul acestuia; (3) țin cont de opinia publică de acasă, recalcitrantă față de orice gen de confruntare cu Moscova, fie și numai prin sancțiuni economice. Un exemplu grăitor este loialitatea pe care o  manifestă maghiarul Orban față de Putin în ciuda inconvenientelor pe care le presupune o asemenea poziție în cazul unei țări ca Ungaria, membră NATO și UE.

Sus-pomenitele țări ar putea fi convinse să accepte Ucraina în clubul NATO, dacă marii jucători, precum SUA și Germania, le-ar apăsa ceva mai prietenește pe umăr. Dar tocmai asta este problema: liderii alianței sunt și membrii cei mai refractari la idee. Asigurările americano-germane că Ucraina va fi primită în NATO fără un plan de acțiuni prealabil, de îndată ce se va obține acordul tuturor membrilor și „vor fi întrunite toate condițiile“ (care?), nu pot ascunde ceea ce se află la temelia ezitărilor: speranța că războiul se va încheia cumva de la sine, că, mai devreme sau mai târziu, beligeranții vor înțelege necesitatea armistițiului și a negocierilor de pace și, nu în ultimul rând, că nu vor fi necesare intervenții (occidentale) majore în conflict dincolo de livrarea de arme și muniții menite mai curând să mențină un statu quo pe câmpul de luptă, decât să încline decisiv balanța în favoarea Kievului.

Washingtonul și cei care îi țin isonul cred – deși spun, de regulă, altceva – că războiul acesta este și trebuie să rămână unul regional. Anul trecut a fost un moment când se părea că până și administrația lui Biden i-a sesizat adevărata anvergură, deși o făcuse mai curând din pasa aliaților europeni decât în urma unui efort analitic independent. Acum însă, după stabilizarea frontului și reducerea substanțială a capacității ofensive a Rusiei, SUA au revenit la acea abordare minimalist-pragmatică ce le-a caracterizat întotdeauna politica față de fostele republici sovietice. O politică în care totul era privit din perspectiva intereselor Moscovei – amintiți-vă de compromisurile spre care ne îmboldeau, pe vremea lui Voronin, de pildă, unii analiști din mass-media locală (sprijinită financiar de guvernul american) în chestiunea transnistreană. La cinci sute și ceva de zile de la invazia lui Putin în Ucraina lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Pentru americani, contează ce se va întâmpla cu Rusia după război, mai cu seamă în caz de înfrângere; contează ce reacție va avea societatea și establishmentul rus dacă rezultatul va fi perceput ca unul nesatisfăcător, iar situația, drept critică; contează cine va veni la putere la Moscova după Putin sau cum va guverna Putin într-un context și mai dramatic decât cel de azi ș.a.m.d.

Restricțiile pe care aliații NATO le pun Ucrainei nu sunt determinate mereu doar de frica escaladării sau de lașitatea factorilor politici occidentali, ci, deseori, de abordarea prezentată mai sus. Unde s-a mai văzut ca uzul armelor livrate unei țări care luptă pentru supraviețuire să fie condiționat așa cum condiționează părinții folosirea telefonului mobil de către copii? Te joci de la ora cutare până la ora cutare, din casă cu el nu ieși, nu-l folosești înainte de somn etc.? Într-adevăr, cum altfel explicăm constrângeri aberante de genul: Ucraina nu trebuie să atace teritoriul rus cu armele cutare, nu are voie să lovească ținte din Crimeea cu rachetele cutare, e obligată să se poarte exemplar, frumos și delicat cu marea armată rusă și să nu-i nimicească prea tare pe cei care au venit să o extermine, întrucât sărmanii ruși sunt victime ale regimului putinist în egală măsură cu soldații și civilii ucraineni?

Din nefericire pentru ucraineni, summitul de la Vilnius a consfințit taman acest gen de viziune asupra războiului, produs al unei gândiri birocratice și al unei geopolitici simulate parcă la calculator sau pe o altă planetă, nu alta. Din păcate pentru occidentali, abordarea aceasta nu va da roadele scontate pe termen lung, pentru că haosul în Rusia postbelică, prăbușirea și demantelarea statului, cu riscurile aferente, sunt inevitabile și nu mai depind doar de rezultatul războiului. Puciul lui Prigojin a fost hârtia de turnesol care a revelat – celor care au vrut să vadă – adevărul adevărat despre regimul lui Putin și despre statul rus în general. Corijența la geopolitică a Occidentului americanocentric îi va costa, în continuare, enorm pe ucraineni: tare mă tem că până vine invitația de aderare și aterizează avioanele promise, țara vecină va fi atât de istovită de război, încât nici nu va putea să se bucure pe deplin de aceste cadouri.

Urmărind summitul, mi-am adus aminte de Jakob Böhme, un mistic care, acum patru sute de ani, a dezvoltat o doctrină despre „semnătura [tuturor] lucrurilor“ – de signatura rerum. Conform filozofului german, forma și înfățișarea fiecărui lucru din natură corespunde menirii sale: de pildă, dacă o plantă are frunze în formă de inimioare, ea ar trebui folosită pentru vindecarea bolilor cardiace etc. Ascultând declarațiile vaporoase și promisiunile vagi, fără niciun contur, ale aliaților NATO, nu e tocmai imposibil să le intuiești conținutul real sau menirea. Căci ce ar putea să vindece ceva ce nu are o formă clară, e lipsit de greutate și mai și miroase urât?

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE