Scenariu pentru un film de scurt metraj

În timp ce poetul liric îi dedică poezii de dragoste soției sale, fiind pentru aceasta răsplătit cu pupici, îmbrățișări fierbinți și tot ce se mai poate… dacă mai poate și el, epigramistul îi face „la a lui” câte o epigramă usturătoare pentru care poate să ia un melesteu în moalele capului, să nu vadă mâncare caldă din mâna ei cel puțin o săptămână și să doarmă singur până mai prinde la minte și îi dedică un sonet amoros, din cele ce „întăresc dragostea”, până când…

Dar chiar până când? Până când poate să țină „liniștea și buna înțelegere, iubirea, tandrețea și stima reciprocă” în casa unui om pe care îl scurmă permanent, nu vă mai spun unde, să dea drumul la o poantă cum nu a mai fost, să uimească toată lumea cititoare, pe toți confrații de condei și întreg Universul?

Deși e pățit și știe ce urmează, nu se îndură să lase în pace ideea „țeapănă” care îi vine pe neașteptate, nu-i permite să treacă neobservată pe lângă el. O apucă binișor de după gât și, cu multă atenție, ca să nu-i dezbată dințișorii incisivi, încă de lapte, o potrivește cum știe el mai bine în patru rânduri. O publică mai apoi pe ultima pagină în vreun ziar din puținele ce se tipăresc în capitală și, după această ispravă a sa, stă și așteaptă…

„Da’ bine, mangositule, iar nu-mi dai pace cu prostiile tale?! Chiar nu ai alte teme pentru catrene deșănțate, că te împiedici permanent de mine?!”, îl întreabă consoarta ca pentru un început de „discuție”.

Puținele clipe „de meditație” pe care i le lasă pot fi, în acel moment, salvatoare. Spune că are o întâlnire cu nu știu care om important și stă deja gata de ieșire, cu mâna pe mâner, lângă ușă. Zâmbește inocent a iertare, îi spune să fie înțelegătoare, căci este o temă general-umană și nu este numaidecât vorba despre ea, o ființă ingenuă, adorabilă, nemaipomenit de, de…

Cât timp se află în căutarea cuvântului potrivit, observă că și ea caută ceva bun de aruncat în el. O forță magică îl ajută să se încalțe rapid și să iasă cu viteza luminii din apartamentul în care va reveni seara târziu, încălțat cu un pantof și o gheată, așa cum a reușit să fugă pe la amiază …

Se bucură nespus că aleasa inimii sale doarme deja, îi urează în gând noapte bună și se roagă să fie a doua zi mai indulgentă cu „omul de creație” care este el, neasemuitul. A doua zi trece cu scârț, a treia și a patra mai ușor, ca peste o săptămână, cu toate sancțiunile enumerate mai sus, situația să se normalizeze.

După mai multe explicații, poate chiar lecții, în care îi explică iubitei sale soții că epigrama, ca și poezia, poate avea „eroul său liric”, nu chiar atât de liric, evident, aceasta începe să înțeleagă ce și cum și chiar îl roagă să-i recite câte ceva din cele scrise.

„Tineri, când ne mai certam,/ Cu un măr ne împăcam./ Azi, când ne luăm la sfadă,/ Nu ne-ajunge o livadă!

Când m-ameți, într-o rotire,/ Parfumul diafanei rochii,/ Ne-am înțeles dintr-o privire/ Și toată viața ne-am scos ochii.

Soața mea cât a lipsit,/ Dusă pe-un meleag alpin,/ Am spălat și am gătit/ Pentr-un suflet mai puțin”, se aude în bucătăria mică de la etaj.

Sunt doar câteva din epigramele care au provocat neînțelegere și sfadă, în detrimentul creației. Momentul culminant al recitalului vine însă când epigramistul se gândește să zică totuși și un rondel din tinerețea sa, unul în care „fulgeră cu trandafiri” și „zarea s-a tăiat la deget” când soarele ajunge la orizont. Ca mai apoi să fulgere cu trandafiri în toate simțurile celor doi îndrăgostiți îmbrățișați.

Versurile de la urmă îi plac mai mult soției „inițiate în epigramă”, chiar dacă le-a auzit de zeci de ori, și epigramistul este fericit că epigrama poate sta alături de poezia lirică. Știind însă că poate fi prins cu minciuna, pentru orice eventualitate, se gândește să scrie de acum încolo numai epigrame despre soacră.

Aceasta, de acolo din cer, nu mai poate să arunce cu nimic…