Ziua opricinicului? (I)

Motto: „Nu orice salvă de tun vestește revoluția.“ (Stanisław Jerzy Lec)

Ce baftă pe ziariștii și analiștii politici care se ocupă de Rusia! Ce mină de aur pentru istorici, în special pentru contemporaneiști! Ce satisfacție pentru curioși și ce imbold pentru amatorii de conspirații! Răzmerița lui Prigojin a furnizat de toate: și intrigă, și speranță, și dezamăgire, și taină, dar mai ales un deznodământ amânat, sursă de fantezii și de teorii pentru comentariatul de pretutindeni.

Nu știu dacă e cazul să redepănăm aici firul evenimentelor – cred că le cunoaște toată lumea, în amănunt. Și nici să scormonim insistent în culisele rebeliunii, căutând jucătorii din umbră și scenariul inițial (sau ulterior) al zaverei. Căci și ceea ce s-a văzut e destul ca să înțelegem, în mare, ce s-a întâmplat, iar dacă a existat sau nu un plan mai amplu, se va vedea și fără vrăji sau ghicit în stele în timpul cel mai apropiat.

Dar ce anume am văzut?

Pentru a răspunde la întrebarea aceasta, să ne amintim, întâi și întâi, că discutăm, în fond, nu despre conflictul unor actori politici, ci despre revolta unui grup de gangsteri din interiorul unei structuri banditești mai ample, care reprezintă azi statul rus. De aceea, cauzele reale ale rebeliunii ar trebui căutate în ceea ce îi face dintotdeauna vulnerabili pe mafioți – banii și teama permanentă pentru securitatea lor personală.

„Wagner“ a funcționat de la bun început ca un tentacul al caracatiței mafiote create de Putin și acoliții lui. Băieții lui Prigojin au decapitat milițiile separatiste din Donbas, când Moscovei i s-a părut că acelea îi scapă de sub control. „Fabrica de trolli“, înființată de bucătarul lui Putin sub numele de Agenția de Cercetare pe Internet, a influențat alegerile prezidențiale din SUA în 2016 și a modelat, prin propagandă antioccidentală, opinia publică în numeroase țări africane. „Wagner“ a jucat un rol important în războiul din Siria. Totodată, compania privată a lui Prigojin a furnizat servicii de pază și trupe de asalt pentru dictatori și căpetenii tribale și teroriste din Africa în schimbul concesionării unor exploatări miniere și forestiere – surse semnificative de venit care i-au susținut activitatea în regiunile respective, i-au finanțat pe patronii politici de la Moscova și, foarte probabil, intervenția în Ucraina. [Pentru mai multe detalii despre aventurile africane ale companiei „Wagner“, recomand sinteza Domnicăi Gorovei, publicată pe Contributors.ro: „Prigojin și imperiul Wagner din Africa: corupție, mercenari, propagandă rusească“.]

Din clipa în care Ministerul Apărării din Rusia a vrut să-i treacă în subordine directă pe „wagneri“, Prigojin & Co au înțeles că mutarea aceasta le va amenința și banii, și viața. De aici, operațiunea îndrăzneață din 23-24 iunie, pe care eu aș descrie-o, în termeni militari, ca pe o „ieșire din încercuire“. E absolut sigur că cineva de la Moscova a știut de anxietățile „wagnerilor“ și a încercat să profite de ele, conferind o nuanță politică mesajului pe care îl transmitea Prigojin și, în același timp, oferindu-i o cale de retragere sigură în cazul în care șefii de la Kremlin se arătau dispuși spre un minim compromis. Lucru care s-a și întâmplat, până la urmă: bucătarul-condotier a obținut totuși o compensație pentru pierderile financiare pricinuite de Ministerul Apărării, care anulase contractele cu firma lui de catering „Concorde“, responsabilă de aprovizionarea armatei ș.a. Dar demersul fundamental al lui Prigojin a fost chiar acela pe care l-a formulat el însuși, atunci când a definit rebeliunea ca pe un „marș pentru dreptate“. Nu „pentru justiție“, cum au tradus unii, ci pentru „dreptatea“ în concepția bandiților ruși: „wagnerii“ au luat drumul Moscovei ca să li se facă „parte dreaptă“, să li se dea ce li se cuvine „pe drept“ din obșceak-ul la care au contribuit și ei, dar mai ales să nu li se ia „dreptul“ de a-și decide singuri viitorul. Cerința de a-i pedepsi pe Șoigu și Gherasimov a fost o lozincă pe gustul fanilor lor de pretutindeni, menită să camufleze rațiunea adevărată a marșului: dorința de a scăpa, cu niscai dolari în raniță, dintr-un război pe care mercenarii înșiși îl consideră ca și pierdut. „Uneori și băltoaca pare adâncă“, cum spunea scriitorul satiric polonez S.J. Lec, dar nu este decât o băltoacă.

În treacăt fie spus, aș recomanda să nu luăm prea în serios mărturisirile lui Lukașenko despre cum au decurs „negocierile“. Din cel puțin două motive: 1) bat’ka nu reprezintă tocmai un etalon al adevărului și 2) imaginați-vă ce plăcere trăiește acum Aleksandr Grigorievici, fălindu-se, în fața întregii lumi, cum a descâlcit, practic de unul singur, o zaveră care a pus pe fugă cam toată camarila, în frunte cu pahanul!

După părerea mea, ceea ce contează cu adevărat în clipa de față nu este să aflăm dacă rebeliunea lui Prigojin a fost sau nu o tentativă de lovitură de stat, ci să analizăm reacția puterii și a societății la aceasta. Reacția fiind una cât se poate de grăitoare: populația și organele puterii locale din Rostov-pe-Don nu s-au împotrivit marșului, ba dimpotrivă, l-au salutat și, în parte, s-au solidarizat cu acesta; primii care au șters putina au fost chiar Putin și generalii/ slugoii/ „portofelele“ lui. Iar presupunerea că situația din regiunea Rostov s-ar fi reprodus și în alte regiuni, inclusiv la Moscova, dacă s-ar fi ajuns, firește, până acolo, s-a arătat a fi cât se poate de întemeiată.

Un răspuns atât de relaxat la o amenințare atât de mare la adresa statului dovedește cu prisosință, inclusiv pentru occidentalii care nu au înțeles nici azi cu cine au de a face, că în Rusia nu există un stat propriu-zis. Când un grup de oameni pune mâna pe structurile și instituțiile statului în alte scopuri decât cele politice și când instrumentele înseși ale politicului sunt folosite în mod inadecvat (de pildă, pentru îmbogățirea personală sau pentru reducerea la tăcere a adversarilor), este normal ca, în momente de restriște și de criză majoră (cum ar fi un puci militar), acești oameni să se scuture imediat de demnitățile și de responsabilitățile lor, să-și securizeze averile, viața și familiile și să se ascundă în refugiile pregătite din timp. Dictaturile personaliste și regimurile autoritare funcționează la fel peste tot: în cadrul lor, oligarhia nu joacă niciun rol politic, doar pe acela de „portofel“ sau de cont bancar al puterii, iar aparatul birocratic, corupt de sus până jos, îi deservește exclusiv pe cei care îl conduc, nu și pe cetățeni. Pe scurt, are loc o separare a elitelor de stat, care nu are o valoare în sine și este conceput doar ca unealtă pentru atingerea unor scopuri.

Rebeliunea lui Prigojin a demonstrat că regimul Rusia nu este unul totalitar și, judecând după reacția lui Putin, nu are nicio șansă să devină astfel. Pentru comparație, imaginați-vă acum un Kim Jong-un decorându-și structurile de forță nu pentru că acestea ar fi apărat statul, ci pentru că au avut destulă răbdare să nu treacă deodată de partea rebelilor. În regimurile totalitare au existat întotdeauna structuri paralele – de regulă, partide unice – care s-au suprapus instituțiilor statale, exercitând adevărata putere. Aceste structuri (partidul comunist în URSS, NSDAP în Germania etc.) tratau și tratează – așa cum se întâmplă și azi în China sau în Coreea de Nord – instituțiile statului ca pe niște formalități sau accesorii ale puterii, ca pe simple organe executorii. Dar ele s-au confundat și se confundă invariabil cu statul ca atare și, din acest motiv, ripostează întotdeauna cu duritate la asemenea amenințări.

Putin și-ar dori, în adâncul sufletului, o țară ca a lui Stalin, dar sistemul pe care l-a creat – o despoție de tip oriental, întemeiată pe fidelități feudale – se opune, prin însăși natura lui, transformării într-un regim totalitar. Revolta lui Prigojin chiar asta a fost – refuzul vasalului de a presta servicii militare suzeranului, întrucât suzeranul nu-i mai oferea protecția cuvenită. Apoi, nici Secinii și nici Patrușevii nu au cum să se confunde cu statul, în ciuda declarațiilor lor pompoase despre lupta cu uneltirile Occidentului în numele Rusiei „eterne“. Statul e ceva ce aceștia au capturat cu ajutorul lui Putin, suzeranul care a și stabilit, treptat, regulile jocului și raporturile dintre ei ca vasali.

Situația s-a schimbat atunci când arbitrul care le furnizase și le împărțise puterea a vrut dintr-odată să-și extindă structura feudal-mafiotă dincolo de jurisdicția statului rus, dând hoției, tâlhăriei și terorii ce emană din abisul nației dimensiuni planetare. Accesul napoleonic al lui Putin, pe care forța armată uriașă și tâmpă a Rusiei îl poate inspira până și celor mai neînzestrați lideri ai săi, a beneficiat, inițial, de susținerea ortacilor. Și de ce nu, mai ales că extinderea „protectoratului“ criminal rusesc peste alte țări și regiuni (Georgia, Crimeea, Donbas, Siria, Republica Central-Africană etc.) părea reușită. Acum însă, dat fiind impasul din Ucraina și riscul unui eșec total în război – cel parțial este deja evident pentru toți –, e firesc ca o parte din acești actori să nu mai vrea să joace după regulile vechi, întrucât jocul în sine s-a schimbat, iar garanțiile suzeranului s-au depreciat, sporind riscurile personale pentru fiecare dintre ei.

Prin urmare, inacțiunea sau pasivitatea cu care au răspuns structurile de forță la rebeliune arată nu atât lașitatea acestora (putem fi siguri că militarii din Corpul Voluntarilor Ruși ar fi întâmpinat rezistență dacă și-ar fi dorit mai mult decât o incursiune în două-trei sate răzlețe din regiunea Belgorod), cât disponibilitatea lor de a juca după alte reguli. De aici, expectativa din prima jumătate a zilei de 24 iunie: piramida aștepta să vadă cine se va cățăra și – fapt crucial! – va rămânea în vârful ei. Și tot de aici, vorbele lui Prigojin despre „războiul fratricid și absurd“ – semnal transmis prin el de către cei care doresc nu atât pacea cu Ucraina, cât o schimbare substanțială a regulilor jocului. Adică o modificare a raporturilor în interiorul sistemului, dar nu și a sistemului.

 (va urma)