Câteva reflecții despre umorul actual

Starea umorului, în general, depinde de cele mai multe ori de starea poporului. Această regulă universală pare să nu fie însă valabilă și pentru poporul nostru care râde și în cele mai tulburi vremuri și nu-și pierde cumpătul. Umorul nu-i părăsește aproape niciodată pe români și îi ajută să se descurce și să iasă învingători ai destinului și din cele mai complicate situații.

Să fie oare această calitate moștenită de la strămoșii noștri daci care mureau în luptă râzând, îngrozind și mai mult dușmanii și devenind, prin râs, nemuritori? Nu este exclus, dar, dat fiind faptul că întrebarea pe care mi-o adresez ține mai mult de domeniul savanților competenți și responsabili pentru orice afirmație științifică, mă voi limita la un domeniu mai restrâns. Cel al umorului scris, care te face să râzi, să te simți bine și să uiți de mulțimea de probleme ce există deja sau pe care și le creează omul însuși în imaginația lui.

Spus de pe scenă în fața publicului, dacă este într-adevăr de calitate, umorul scris are proprietatea de a da naștere bunei dispoziții și chiar hohotelor de râs. Marii maeștri ai scenei românești au cucerit publicul și s-au bucurat de apreciere și după moartea lor fizică.

De o parte și de alta a Prutului, umorul s-a dezvoltat și a strâns admiratori datorită celor care l-au promovat la radio și televiziune, în sălile de concerte din orașele mari, dar și în casele de cultură din localitățile sătești, la Hramul satului etc. În Republica Moldova, cel puțin, aproape că nu a rămas sat unde să nu fi fost „cu concertul” Gheorghe Urschi, cu librăria sa ambulantă din cărți de autor și cu cuvântul rostit, scriitorul umorist Efim Tarlapan. În bibliotecile din orașe și sate Efim Tarlapan recomanda să fie create expoziții permanente cu cărți ale scriitorilor umoriști.

Odată cu trecerea timpului, dar și cu trecerea în sălile de spectacole din ceruri a multor dintre actorii de comedie, a scriitorilor umoriști cunoscuți și recunoscuți, umorul scris și-a diminuat proporțiile. Este dificil să faci azi o pagină, două de satiră și umor de calitate la Chișinău din lucrările autorilor autohtoni. În locul lor, în cluburi, se improvizează, se organizează „competiții” ad-hoc între tineri umoriști, unii dintre care au participat și la emisiuni de profil în România.

Nu avem nimic împotriva umorului improvizat, ba chiar îl susținem. Să poți dialoga cu publicul, să găsești replica potrivită necesită, de asemenea, nu puțin simț al umorului. Cu părere de rău, ca și în umorul scris, în stand-up își fac loc veleitarii care, bineînțeles, sunt taxați de către public. Lucrul bun care se întâmplă e că din numărul prea mare al celor care „vor să ne înveselească” se aleg, până la urmă, cei talentați, cu caracteristici care îi ridică deasupra nivelului mediu. Dintre aceștia s-ar putea să avem în viitor umoriști de real succes la public. Nu este exclus ca tot dintre ei să crească o altă generație de scriitori umoriști…

Epigramiștii, făcând, de asemenea, parte din breasla mult apreciată a umoriștilor, au parte de aplauzele publicului și se bucură de succes. Meritul lor este unul incontestabil, iar al unora dintre ei – incomparabil. Chiar dacă epigramiștii se mai ceartă uneori de la premii, epigrama bună nu întârzie să apară. Fie în cadrul acelorași concursuri organizate, fie în afara lor.

Pe această notă optimistă, voi încheia cu un catren intitulat „Simțul umorului”, pe care l-am scris cu gândul la cei care se cred, pe nedrept, înzestrați cu acest simț:

E simțul ce, făcând furori,

Îl are omul uneori,

Iar când nu-l are în dotare,

Nu are simțul că nu-l are!