Când cineva încearcă să-ți omoare o poezie

730
0

Au trecut mai mulți ani de când, la un festival de umor din România, am încercat să spun o poezie intitulată „28 iunie1940”. Pentru că peste câteva zile se vor împlini 83 de ani de când Basarabia, Bucovina și ținutul Herța au fost cotropite de hoardele barbare din Răsărit, m-am gândit să vă povestesc ce mi s-a întâmplat cu această poezie.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Pentru început, o să vă transmit textul, așa cum este el, și o să vă spun că încă aștept să se găsească un compozitor care ar face muzica pentru aceste rânduri. Bineînțeles, dacă va considera de cuviință, dacă îi vor plăcea și nu le va considera demodate și depășite. Pentru că, inițial, atunci când le-am scris, la asta m-am gândit în primul rând: să le audă mai multă lume și să înțeleagă că toate relele de atunci ni s-au tras și ni se mai trag. Iată deci poezia pe care am scris-o și nu am publicat-o vreodată:

Călcată de șenile este vara

Și visele, uitate, veștejesc,

Când plânge în surdină toată Țara

Pentru pământul nostru românesc.

 

Se scutură lumina din icoane

Și sângerează lemnul de alun,

Când mercenarii urii bat piroane

În palmele cuvântului străbun.

 

În inimi crește câte-o răstignire

Când nu putem căra atâta greu,

Dar, ca o așteptată izbăvire,

Din ceruri ne zâmbește Dumnezeu…

Așadar, să încep a vă povesti ce mi s-a întâmplat la acel festival de umor cu această poezie nevinovată și de ce nu pot să uit până în prezent „cazul tâmplat”, vorba unui prozator umorist de la Chișinău.

După ce are loc festivitatea de premiere la un festival de umor, după ce se spun epigrame de pe scenă pentru public, gazdele și invitații merg la o masă de sărbătoare unde, uneori, continuă să spună epigrame, fabule, poezii umoristice et cetera, să asculte muzică „vie” si să stea la taclale până hăt târziu.

În cadrul recitalului de la recepția dată, pe lângă vreo câteva epigrame, am încercat să spun și această poezie, dar ceea ce s-a întâmplat în continuare ține de domeniul neverosimilului.

Nu mai țin minte la care dintre aceste versuri am fost întrerupt de tropăitul insistent al unuia dintre participanții la recepția ce se dădea și nici nu cred că aceasta ar avea mare importanță. Oriunde, la oricare dintre cuvinte, s-ar fi întâmplat, nici acum nu pot să înțeleg de ce acea persoană și-a permis să întrerupă un discurs, chiar dacă, să zicem, nu-l interesa deloc.

La încercarea mea de a relua „spunerea” acestui text, insul, înfierbântat binișor, a început să tropăie și mai tare, să țipe și să urle cât îl țineau bojogii. Mi-am dat seama că ar fi imposibil să mai insist și, desigur, am renunțat.

Personajul în cauză a triumfat, a râs sfidător și a improvizat în continuare catrene despre orice și oricine, având în acest exercițiu, pe care i-l știam și de la alte festivaluri, o anumită pricepere. Insul era cunoscut pentru această deprindere de „acân” care putea să versifice la nesfârșit. Mai cunoscut însă era faptul că a fost angajat al securității, dar așa cum bine știm cu toții, foști nu există.

De foarte multe ori, când i se dezlega limba la un pahar de vin, ne spusese chiar el că a fost responsabil de scriitorii „din municipiul său” și că „pe mulți i-a salvat de la mari probleme pe timpul lui Ceaușescu”. Știindu-l de „mare apărător al scriitorilor”, m-am întrebat de ce nu i-a plăcut poezia mea în timpul democrației? A fost aceasta o atitudine personală, o reminiscență din trecutul său de cercetaș sau avea în spate o instituție care i-ar fi cerut socoteală în caz că nu ar fi intervenit?

Sunt niște întrebări care nu mă lasă în pace și peste ani. Ca și o altă întrebare: de ce oare nu s-a găsit nimeni, dintre confrații prezenți la acel festival, care să-i zică zelosului slujitor al serviciilor secrete, intrat în rolul său penibil de urât, că „nu e bine ce face, nu-i frumos” ș.a.m.d.? Măcar atât să fi zis cineva și era altceva…

E drept că „mi s-a explicat” pe urmă că… „prea tristă era poezia, iar noi suntem totuși la un festival de umor”.

„Hai, frate, nu te supăra, dar prea atacați voi, basarabenii, această temă cu rușii cotropitori”, îmi spun unii confrați de dincolo de Prut chiar și acum când rușii pârjolesc satele și orașele din Ucraina.

Este adevărat, precum este adevărat și faptul că nu putem fugi nicăieri de durerile noastre, uneori neînțelese, alteori ignorate, de aceea voi încheia cu două epigrame la temă:

Rime ceferiste

Trenule, mașină mică,

Eu ți-aș da-ntr-o zi toți banii –

Să-l aduci pe Ionică

Și să-i duci pe toți Ivanii.

 

Calea ferată din Republica Moldova

E bună calea cea ferată,

Dar inima îmi este arsă

Că rușii au făcut-o lată

În loc s-o fi făcut întoarsă.

 

Dar și cu un catren care explică, într-un fel, de ce nu are loc Unirea:

Ca unic, răzlețit popor,

Cât timp ne mai desparte Prutul,

Noi am avea un viitor,

De-ar încăpea în el trecutul…

 

 

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE