Cum se fascizează o societate?

Derapajul Rusiei în fascism este considerat azi ca fiind logic și firesc. Cei care nu l-au prezis acum două decenii îi demonstrează post factum caracterul inevitabil. Invers, cei care l-au presimțit contemplă, neputincioși, cum li se confirmă așteptările și sunt exasperați că avertismentele le-au fost neglijate. Dar nici unii, nici alții nu mai cred cu adevărat, după tot ce au văzut în Rusia lui Putin, că fascizarea oricărei societăți ar putea fi prevenită sau oprită doar prin invocarea unor orori exemplare din trecut.

Alta era starea de spirit după înfrângerea nazismului, dar alta era și civilizația care l-a învins cu prețul a milioane de vieți omenești. Lumea a fost șocată anul trecut atât de invazia propriu-zisă a armatei ruse în Ucraina, cât și de propaganda care a însoțit-o și de discursurile oficiale ce au justificat-o. Specia umană a descoperit brusc că hidra fascismului nu a murit și că, în locul capetelor tăiate, au răsărit altele, inclusiv pe umerii celor care s-au fălit întotdeauna cu descendența lor din biruitorii monstrului.

„De ce s-a întâmplat una ca asta?“ ne-am întrebat și ne întrebăm cu toții, fără a găsi însă un răspuns sută la sută mulțumitor. Este adevărat că am identificat cauzele însemnate și neînsemnate care au condus la renașterea fascismului tocmai acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin să se întâmple. S-a săpat adânc și s-a vorbit despre rațiunile istorice și sociale ale contaminării cu bacil fascistoid: de la resentimentele anilor 1990 și revanșismul anilor 2000 la impunitatea pentru crimele regimului bolșevic, niciodată conștientizate și nici asumate până la capăt, și care i-a făcut pe ruși să creadă că sunt infailibili moral și că totul le este permis. Despre un singur lucru s-a vorbit mai puțin, și anume despre faptul că fascismul nu este doar o ideologie care își subjugă individul, ci și o stare de spirit sau un anumit tip de mentalitate ce se poate instaura în individ chiar și în lipsa unui impact ideologic direct. Cu alte cuvinte, ca să se nască, fascismul nu are nevoie numai de ideologi și propagandiști, ci și de un teren psihic propice într-o masă critică de oameni.

De defrișarea și hotărnicirea acestui teren s-a ocupat multă lume bună. Fascizarea Rusiei i-a făcut pe numeroși comentatori să readucă în discuție, de exemplu, cele paisprezece trăsături de bază ale fascismului dintotdeauna, așa cum le formulase Umberto Eco în eseul Ur-Fascism (în: „The New York Review of Books“, 1995). Majoritatea au întrezărit, corect, în lista italianului o posibilă tipologie a mișcărilor și doctrinelor fasciste, dar semiologul Eco nu se mărginește la asta, descriind, de-a valma, și o serie de simptome individuale care preced și anunță nebunia colectivă.

Maniile colective sunt o simplă figură de stil, dar numai până în clipa în care mai mulți indivizi încep să dezvolte și să manifeste același set de devieri care îi îndepărtează de miezul moral, reglementat al vieții sociale și, deopotrivă, îi apropie între ei, reunindu-i, în cele din urmă, într-un tot întreg. Inițial, orice deviere patologică de la normalitatea socială generează o gândire ca de sectă, iar mănunchiurile de ciudați care o împărtășesc și care se comportă altfel decât majoritatea alcătuiesc microcomunități pe care această majoritate le percepe mai curând ca pe un fel de leprozerii. Majoritatea îi privește cu milă, condescendență sau cu dezinteres, dar mai apoi se întâmplă ceva ce o debusolează (o înfrângere, o umilință colectivă, un declin economic sau social etc.) și ea simte nevoia să caute alte explicații pentru eșec și alte repere pentru acțiune. Sectele și leprozeriile devin brusc frecventabile și patologia ia amploare. Așa s-au născut și au contaminat milioane de oameni niște idei menite să-i nimicească, în fond: de la cele mai intolerante dogme religioase până la sângeroasa utopie comunistă și fascismul despre care vorbim aici.

Așadar, ca toate aceste mutații să aibă loc într-o comunitate, este important ca ele să se producă mai întâi în interiorul fiecărui individ în parte. Bunăoară, când Eco ne spune despre cultul tradiției, al acțiunii și despre respingerea modernismului de către fascism, să nu credem că semiologul italian se referă doar la opera unor gânditori (proto-)fasciști, care vedeau în drepturile și în libertățile din epoca luminilor cauzele „depravării“ și „declinului“ general, iar în revenirea la niște tradiții eroice din trecut, la puritatea rasială și la comunitatea mistică a neamului – operă pe care mulțimi exaltate erau gata să o traducă imediat în fapt – o șansă de „renaștere“. Eco nu îi vizează doar pe fasciștii lui Mussolini sau pe naziștii lui Hitler, ci și pe toți cei de ieri, de azi și de mâine care încep dintr-odată să nege valorile fundamentale pe care s-a construit pacea, bunăstarea și regulile de conviețuire ale civilizației actuale, propunând alternative extrase dintr-un trecut mitizat și mistificat și un model de dezvoltare întemeiat pe fantezii și legende, mai puțin pe stări de fapt.

Prin urmare, nimic din ceea ce eroizează în mod fals sau distorsionează cu părtinire trecutul nu poate fi considerat drept inofensiv, nici în țările cu mare potențial distructiv, nici în țările mici, a căror fascizare ar fi cel mult autodistructivă. Din acest motiv, nu aș mai neglija, de azi înainte, nicio deviere de genul celor descrise de Eco, nici măcar în cazul unor societăți cum ar fi cea românească, de exemplu, căci de la elucubrațiile lingvistice și istorice ale vreunui dacoman, protocronist și patriot obsedat de conspirații împotriva „neamului strămoșesc“ până la abordarea contrafactuală și justificarea unor crime din trecut în numele unor „idealuri înalte“ nu este decât un pas. Pas pe care tot mai multă lume îl face în ultima vreme, și într-o cadență care începe să dea fiori. Un alt semn rău, în cazul nostru, ar fi și frustrarea socială pe care o resimte din ce în ce mai multă lume, o frustrare determinată de eșecurile firești ale tranziției de la un model de civilizație la altul, dar ale cărei cauze sunt puse pe seama unui complot organizat fie de „trădătorii“ din interior, fie de agenții unor „forțe oculte“ externe. Transferul de responsabilitate nu e niciodată un lucru bun, mai ales când răspunderea e pentru înapoierea socioeconomică sau handicapul civilizațional.

Dar cum să știi când e timpul să bați alarma? Din punctul meu de vedere, atunci când pe foarte mulți cetățeni încep să îi deranjeze brusc „intrușii“, străinii, cei care nu ne seamănă sau nu gândesc ca noi și sunt în disonanță cu „vocea poporului“, altfel spus, cu părerea consolidată a unui „grup selectat de cetățeni [ce] poate fi prezentat și acceptat ca fiind vocea poporului” (Eco). Sau când cei care preferă argumentul impersonal al rațiunii în orice dezbatere sunt priviți ca dușmani doar pentru că exprimă o îndoială în legătură cu adevărul majorității, unic și indivizibil. Sau când orice diferență devine semn de debilitate, slăbiciune, anormalitate și, totodată, consecință a unui proces degenerativ asociat cu schimbările pe care le aduce cu sine o modernitate atât de neastâmpărată și de dinamică. Sau când tot ce nu se încadrează în viziunea colectivă (exprimată, de regulă, într-o „nouălimbă“, săracă și elementară, dar eficientă tocmai pentru că promovează un tip de argumentare ciclic, sumar și categoric) este perceput drept dăunător și deci menit exterminării laolaltă cu purtătorii ideilor și părerilor prea „individualiste“, „antinaționale“.

Exact asta s-a întâmplat în Rusia în ultimele decenii. Țin minte și azi cum râdeam, candizi, împăciuitori și neatinși de nicio premoniție, de glumele rasiste ale atât de popularului KVN, de talk-show-urile aprinse de la posturile rusești, care inspirau ură și pe care noi le credeam, în cel mai rău caz, niște scandaluri trucate de dragul ratingurilor. Râdeam inclusiv de Jirinovski, pe care și eu, și alții, în orbirea noastră a tuturor, îl credeam un saltimbanc – nimic mai mult de atât. Ignorând un lucru: dacă Hitler nu uzurpa puterea în 1933, marșurile „cămășilor brune“ din anii precedenți ne-ar fi părut acum niște glume de prost gust, animate de clovni puși pe caft.

Dar ce să mai vorbim de Rusia, dacă și noi dăm, de la o bucată de vreme, destule semne de resentiment, intoleranță, conspirativită și ură față de Celălalt? Noi, „pașnicii“, „ospitalierii“ și „mioriticii“ urmași ai lui Decebal și Traian, care populăm azi cele două „țări românești“. Nu am admis noi oare, acum nouă ani, și o „vină“ a Ucrainei pentru ce i se întâmplase atunci în Crimeea și în Donbas? Nu am rânjit, ranchiunoși, la gândul că, astfel, plătește și ea pentru eroarea de a se fi iubit, o vreme, cu Rusia? Nu și-au dorit unii, mai în taină, mai pe față, să profităm „și noi“ de un eventual partaj al teritoriului ucrainean în caz de victorie rusească? Nu le stă oare în gât acelorași democrația și liberalismul, cauzele principale ale rateurilor și neputințelor neamului – o logică inaccesibilă unui cap sănătos. Căci vina pentru nesincronizarea noastră cu modernitatea este a modernității, zic „conservatorii“ neaoși, argumentul acesta amintindu-mi de un raport medical pe care mi-l reprodusese pe vremuri un prieten medic: „S-a constatat că de vină pentru moartea mamei copilului, cauzată de naștere, a fost mama copilului“.

Apoi, nu vrea oare tot mai multă lume „verde“ de la noi un model „suveranist“ de dezvoltare, o țară prietenă cu marii campioni ai „multipolarității“, de la Putin la Lula și înapoi? Un pileus dac pe fiecare cap de locuitor, niciun străin pe teritoriu, un tur tricolor al pantalonilor arătat globalizării și un manual de istorie în care Ceaușescu să redevină erou național, iar antisemitul Paulescu, singurul savant demn de Nobelul ce nu i s-a acordat?

Să nu credem, așadar, că ceea ce se întâmplă în prezent cu societatea rusă este o afacere pur rusească. Să nu ne amăgim cu faptul că suntem un popor prea mic pentru a dezvolta o ideologie a urii la fel de mare și că nici nu am avea destule mijloace ca să o diseminăm în afara hotarelor noastre – e de ajuns să o diseminăm înăuntru și atunci chiar nu avem nevoie de dușmani externi ca să invităm catastrofa acasă. În același timp, să nu uităm că lumea va avea grijă întotdeauna să-i vindece de lepră pe marii săi bolnavi, tocmai pentru că sunt mari, ubicui și, de aceea, periculoși pentru toți ceilalți. Dar nu și pe cei mici și deci insignifianți la scară globală. Pentru aceștia, va fi suficientă doar carantina.

Urmăresc maniera în care societatea din RM și din România reacționează la războiul din vecinătate, observ gradul alarmant de înalt al simpatiei față de agresor și nu pot să cred că atitudinea aceasta s-ar datora exclusiv informării precare și proastei înțelegeri a situației internaționale. Mi se pare că ar trebui să ne asumăm curajul și să presupunem că acest flirt cu ideologiile urii și ale anihilării Celuilalt este declanșat de niște resorturi mai profunde, nu întotdeauna conștientizate, care pun în acțiune mecanismele solidarității cu răul. Iar dacă încerc să coroborez această solidarizare cu felul în care cele două societăți interpretează cauzele eșecurilor lor recente și mai ales cu soluțiile politice pe care le caută acum (partide din opoziție populiste și antioccidentale, antiliberale și antidemocratice), nu pot să nu întrevăd niște conexiuni și corespondențe. Sau, mai curând, un tipar, care mă trimite tot mai insistent cu gândul la renumitul eseu din „The New York Review of Books“.