Tata

986
0
Mircea V. Ciobanu la Bookfest Chișinău 2022

 Câteodată, mă prind cu gândul că în editorialele mele privesc lumea prea de sus. Adică – nu vă gândiți că sunt un infatuat – într-un fel de totalitate abstractă. De parcă aș privi o hartă, nu teritoriul (cum ar privi-o eroul lui Houellebecq). În realitate, pe toate le fac / le seamănă / le cresc niște oameni foarte concreți, de ce nu aș vorbi despre ei, mai ales despre cei pe care îi cunosc?

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

De fapt, voiam să încep cu altceva. Înainte de a aproba un manual, Consiliul Național delegat cu această atribuție recomandă autorilor să scoată din carte un proverb: „Ce a făcut mama și tata o să facă fiul și fata”. Înainte de a-mi expune cumplita revoltă în legătură cu această recomandare, am încercat să intru în pielea consili(er)ului. Mai ales că un (alt) membru al comisiei de evaluare sugera autorilor să introducă mai multe elemente de „artă populară” și „tradiții”. Or tocmai proverbul, forma cea mai laconică a spiritului național, condensează și experiența milenară, și înțelepciunea de veacuri, și arta populară (e un gen liric prin excelență), și „tradițiile”.

Dar îi înțeleg și pe cei din consiliu. Familiile noastre „tradiționale” au suportat atâtea mutații nefaste (mai ales, pe dimensiunea accentuării „tradiției” patriarhale), încât ele nu mai pot fi date drept exemplu absolut. Consecutiv, vorbim de obiceiuri și tradiții abstracte (și care uneori ni se impun, nu le moștenim), dar refuzăm adevăratul și nemijlocitul mediu formativ, care este familia. Or dacă azi impunem doar respectarea regulilor școlii (ca instituție), ignorând influența familiei, ca potențial nefastă, lucrurile sunt grave. Înțeleg că membrii comisiei se tem de surprizele ce pot să vină de la unele familii de azi, deloc exemplare, încât nu mai consideră universal valabilă afirmația proverbului (care, apropo, nu îndeamnă, ci constată). Psihologul, înainte de a se pronunța asupra unui caz deviant, va dori neapărat „să cunoască părinții pacientului”. De familie nu poți să fugi. Sigur că îl putem salva pe copil de un mediu de-formator nefast (uneori, vai, asta e chiar familia), dar nu asta e regula. A exclude rolul determinant al familiei în formarea unei personalități e o eroare fundamentală.

În general, tații noștri sunt la fel. Așa îi percepem, la început. Ei sunt Tată, un nume, nu un substantiv comun. Dar vine un timp când observăm (sau, mai curând, ne spune cineva) că tatăl nostru (cel de pe pământ) e cumva deosebit.  Într-o sâmbătă îl inviți în ospeție, cu înnoptare, pe un coleg din alt sat (clasa a noua și a zecea – un fel de liceu de pe timpuri – le faci „la oraș”). După comunicarea cu familia ta, colegul îți spune: acum am înțeles de ce ești așa: tu semeni cu tatăl tău! Iată că am aflat două secrete dintr-odată: mai întâi, că sunt „așa” (deci altfel), apoi, că semăn cu tatăl meu (care este și el „altfel”). Mă uit atent la tata, să înțeleg și eu cum este el și de ce este altfel.

Nu-l privisem niciodată până atunci pe tata dintr-o parte, deși detaliile nu pot fi ascunse. Mai întâi, vizibil pentru toată lumea, tatăl meu era infirm, invalid de ambele picioare, după o poliomielită suportată în copilărie, boală care nu avea leac pe atunci. Dar nu a cerșit niciodată milă, dimpotrivă, a pus în mișcare toate abilitățile compensatorii ale organismului. Ceea ce nu putea să facă cu picioarele (să muncească în câmp, să călătorească pe jos), putea să realizeze cu mâinile. Bunelul era tâmplar, meșter recunoscut, știind din propria experiență ce înseamnă să ai o meserie. Și-a trimis fiul la Iași, la Școala de Arte și Meserii, învățându-l croitoria. „Am învățat, îmi povestea el, să cos rochii de bal pentru cucoane, dar am revenit în sat și un timp coseam doar sumane (cine știe ce este croiul sumanului, își dă seama ce ofensă simplistă  pentru un maistru-couturier, cum i-am zice azi). Or el nu doar cosea, ci și croia, veneau la el, la Petreni, oameni din toată valea Cubolții.

Dar era prea puțin pentru el. A învățat să repare ceasornice, apoi aparate de radio și, mai târziu, se băga în televizoare. Era fotograf (fotografierea, developarea peliculei, apoi proiectarea, developarea și fixarea imaginii pe hârtia fotografică era nu doar chimie, ci pură alchimie), era frizer, era lemnar, zidar, mecanic și electrician. Orice lucru achiziționat în casă (bicicletă, motocicletă, aparat de radio, televizor, ceasornic, fier de călcat etc.), era mai întâi demontat, pentru a vedea secretul funcționării. A sădit o livadă de meri și făcea experimente de pomicultură, altoind pe un soi de măr ramuri cu alte soiuri. Fiindcă nu putea să o ajute pe mama la adus apă (mai ales când ea avea mult de spălat), a comandat prin poștă și a instalat pompe electrice (au fost câteva tipuri, succesiv, tata ținea pasul cu progresul tehnic).

Aveam în grădină și un prăsad sălbatic, făcea fructe mici, bune (doar) la dulcețuri. Înalt, ca toți copacii din pădure, care concurează între ei demn și fără agresivitate – cine e mai înalt, are mai mult aer și lumină –, aici el nu concura cu nimeni, dar genetica îl ținea semeț, dominând spațiul, precum salcâmul lui Moromete. La ce putea să prindă bine? Normal, la antenă! Un vecin ne surprinse pe cei patru frați, angajați în procesul de „prindere a României”: unul ținea scara; al doilea era pe ultima treaptă, sus; al treilea era pe prima cracă a copacului, iar al patrulea era aproape de vârf. Tata, din casă, ne dirija cum să ridicăm antena și cum s-o orientăm, pentru a prinde postul TV românesc. Educația românească era implicită, fără comentarii: radioul (care se auzea în toată grădina) era mereu fixat pe Radio București sau Radio Iași. Muzica mi se asocia cu Ioana Radu, Marcel Budală, Gică Petrescu, Bănică-seniorul, Margareta Pâslaru, iar teatrul radiofonic îmi era familiar. Dar emisiunea preferată a tatei era „Cine știe – câștigă”. Iar noaptea, când credea că eu dorm, tata asculta „Europa liberă” (care începea emisiunile cu Rapsodia Română a lui Enescu). Iar duminica dimineața asculta slujba la „Vocea Americii”.

Mâinile făceau minuni, uimind picioarele mai puțin mobile, exact așa cum văzul și auzul, sporite de aparatele electronice, îl teleportau spre alte universuri. Iar deplasarea pe pământ, mai dificilă decât a altora, și-a răzbunat-o prin zbor: doi feciori s-au făcut aviatori (urmați în această meserie și de alți consăteni). Al treilea a fost mecanic auto, iar mezinului nu i-a rămas decât să consemneze toate acestea, ca pe o istorie pilduitoare. Ar mai fi de adăugat că tata, împreună cu trei fii din patru, cântau la mai toate instrumentele muzicale, de la vioară și trompetă la… frunza de liliac (al patrulea, iarăși, era bun numai de ascultat, pasiune care îl urmărește și azi: scrind acest text tocmai ascult, la RadioSwissClassic, Romanța nr. 2 pentru vioară și orchestră a lui LvB). Mă laud? Bineînțeles, orice „raport de activitate” e un mic autoelogiu.

Doar că motivul de azi este unul trist. Nu mai este mama (care ne spunea întotdeauna când, disciplinați, veneam la mormântul tatei: veniți acasă, să mă vedeți cât sunt vie, nu doar când voi fi în mormânt). Nu mai este tata, să se bucure (probabil) de succesele noastre, să vadă și el, într-o ochire inversă, dacă semănăm, dacă suntem „altfel” și dacă-i bine că suntem altfel (vorba care îi plăcea s-o spună, era să fim „în rând cu lumea”, dar însemna oare asta că trebuie să fim „ca toți”?). Mai ales că acest altfel vine tot dintr-o asemănare (dintr-o tradiție), dar și dintr-o încercare de a ne autodepăși condiția dată: apreciind experiența, să râvnești înnoirea.

Acum tata e în ceruri și în pământ concomitent (Vasile Romanciuc îi cuprindea frumos într-o acoladă poetică). Și acum, când mă adresez „Tatăl nostru, care ești în ceruri…”, eu, de fapt, cui mă adresez? Nu cumva unui tată generalizat, și, în același timp, foarte concret, foarte deosebit?

Sper să provoc amintiri și cititorii să-și regăsească în ele tații lor, atât de asemănători, atât de deosebiți.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE