Durerile durute pot şi trebuie tăcute…

Greu e să te găseşti, dar şi mai greu e să te regăseşti. Cum ar fi să te întorci la sine, la acel sine care a fost cândva, să intuieşti un alt sine, care va fi mâine… şi care nu poate fi azi? Cât de greu e să te redai sieşi, maestre Serafim Saka?

Relaxat, dezinvolt, chiar impasibil pare a fi Serafim Saka prezentat în portretul  executat de maestrul Andrei Sârbu*. Undeva dincolo de masa de scris, într-un fotoliu la nivelul unei măsuţe… cu o maşină de scris întoarsă de la autor, semn că nu e dependent de ea, că nu scrie mereu, sau o face uneori când are inspiraţie, căci nu este un grafoman care îşi impune să stea ore întregi la masa de scris, murdărind filele. O face doar când nu mai poate să tacă, când trebuie să ne arate greşelile sau să-i demaşte pe profitori.

Iată-l abandonat într-o lume doar a lui… înconjurat de cărţi şi dicţionare, manuscrise… cu o bibliotecă imensă în spate. Şi în această atmosferă de  abandon absolut putea să nu-şi ceară să fie redat sieşi? Sieşi! Stare indispensabilă pentru anticiparea discuțiilor savuroase cu multitudinea de personaje împrăştiate în lumea culturii autohtone. Textele au apărut în volumele Aici şi acum, Basarabia în GULAG, Pentru tine bat… dar şi Linia de plutire – nişte perle pline de sensuri, pline de viaţă şi învăţăminte, cu care ne surprindeţi, maestre, cum s-ar zice, față în față cu argumentele.

Cei care n-au cunoscut sensul şi lucrătura cenzurii de pe timpuri, pot găsi explicaţia exhaustivă la D-voastră, maestre. Cine ar fi putut să o descrie mai bine? Instalată în Casa Presei, odioasa cenzură comunistă, zisă LIT, dispunea de un număr invizibil de cenzori, dovadă că reuşeau să menţină sub control ideologic  întreaga viaţă culturală, literară, cinematografică. Citeau şi vizionau tot, dar absolut tot – inclusiv de pe ziduri şi garduri! -, nescăpându-le nimic, încât era firesc să le scape, până la urmă, principalul.  Clătinarea, apoi şi ducerea la fund a întregului sistem. Pe mulți cenzura i-a modelat într-atât, încât i-au provocat la o  autocenzură şi mai drastică. Periculoasă în esenţa ei. …Important, într-o viaţă de câine – iar noi am fost, dacă e vorba de libertatea de creaţie, nişte câini ţinuţi în lanţul cenzurii -, era să nu te smuceşti mai tare decât rezistă legătura. Că putea să se rupă şi să nu ştii ce să faci cu libertatea pe care ai obţinut-o, smucindu-te.

Cât de pline Vă sunt frazele cu care încercaţi să ne treziţi la realitate, să ne arătaţi o altfel de viaţă, alta decât îşi permite cel ce cântă cu un singur deget pe o singură clapă, arta de a manipula viaţa… sau o altă parabolă cu acel arşin de-o şchioapă care ne împinge să Pudrăm realitatea… pentru că din fire suntem mălăieţi la pană şi mlădioşi la coloana vertebrală…  Citim, admirându-Vă  frazele, şi Vă acceptăm revolta pentru că şi noi avem o viaţă pe lumea asta…

Ce interdicţie amplă: nu vă dau voie să vă luaţi orice voie… care nici nu trebuie comentată, ci doar savurată… ca şi expresia: Degetul după care ne-am ascuns nu mai poate arăta… Iar nouă ne place să ne arătăm greşelile unul altuia, îndeosebi ale altuia… şi se ştie, o facem cu plăcere… Apoi spre încheiere, ca un verdict:  Ori punem umărul la scoaterea căruței, ori rămânem de carul vremii…  să nu ne mai gândim la ceea ce negândit trece mai uşor…

Şi mai vreau… să încerc o posibilitate de proză în care să vorbească tot în afară de vorbă!…  Interesant cum şi dacă i-a reuşit maestrului această realizare?

Oare cum e când te prefaci că nu mai vezi ceea ce ar trebui să-ţi sară în ochi? Ceva ce te strigă să-i deschizi, să nu treci cu indiferenţă, când eşti chemat la trezire… spre apus de zeitate şi asfinţire de idei…

Eugen Lungu scrie în prefaţa volumului Pe mine mie redă-mă: Paremiologia constituie, pentru Serafim Saka, o posibilitate de a-şi pune în valoare înclinaţia de moralist şi, ca un scriitor de rară fineţe, de a se prezenta în faţa cititorului cu fraze limpezi.

Autoare: Mihaela Perciun