Povestea celor două cuvântări

Săptămâna aceasta a fost marcată de două discursuri. Unul istoric și altul, antiistoric. Primul a fost rostit de Joe Biden în Polonia după o vizită-fulger în Kievul vuind de alarme aeriene. Al doilea a fost ținut de Vladimir Putin în fața Adunării Federale a Rusiei, într-o Moscovă ferită de bombardamente.

În prima cuvântare s-a deslușit hotărârea de a construi un alt viitor – o lume gata să lupte pentru libertatea și valorile ei. Liderul american nu a mai făcut pledoarie pentru unitate în fața agresiunii – el a constatat-o. În a doua cuvântare am auzit glorificarea aceluiași trecut mincinos și criminal și același apel la unitate în minciună. Putin nu a mai venit cu soluții la criza pe care tot el a creat-o, doar i-a justificat necesitatea prin aceleași clișee propagandistice.

Biden rezumă politica Occidentului (reprezentat de NATO și UE) prin cuvinte ca „unitate“ și „ripostă“ la agresiune, opresiune, autocrație. Președintele rus, dimpotrivă, caută să reconsolideze unitatea statului, apelând la patriotism și la alte sentimente înalte și mobilizatoare. Putin știe prea bine că solidaritatea pe care o manifestă elitele și masele cu țarul se ține, ca întotdeauna în Rusia, exclusiv pe frică, prostie și corupție. Dar el nu mai este în stare să le propună altceva – invazia în Ucraina din 2022, ca și anexarea Crimeii cu opt ani mai devreme, a fost gândită tocmai pentru a le oferi supușilor săi un nou prilej de extaz în brațele de oțel ale samoderjaviei. Șansa fiind ratată, rămân frica, prostia și corupția, mize primejdioase în caz de insucces.

Timp de un an de la declanșarea războiului, rușii au așteptat să se întâmple noua minune făgăduită de Putin. Ei au avut și mai au încă destulă încredere în el, mai precis, în norocul și în abilitatea lui de a ieși întotdeauna victorios din toate încurcăturile. Dar steaua liderului pălește și riscă să se stingă cu desăvârșire în timpul apropiat, deși statul și regimul pot să graviteze încă mult timp în câmpul ei forță. Oamenii de rând, oricât de îndobitociți, precum și elitele politice, oricât de corupte, adulmecă în aer amenințarea: cârmaciul a dat greș. Ei pot să mai creadă, o vreme, în forța armatei lor și în reziliența economiei, pornind de la miturile mai noi și mai vechi care au justificat mereu orice aventură descreierată a Rusiei, dar nu pot să nu simtă că ceva nu e în regulă, că ceva nu merge ca de obicei. Cei care aleargă în turmă vor trăi pe deplin revelația abia spre sfârșit, când liderul va da semne de slăbiciune evidente sau va dispărea fizic ori politic (cam același lucru, în Rusia). Cei care alcătuiesc haita însă, au un fler mult mai dezvoltat; în afară de asta, ei dețin mai multă informație despre starea adevărată a lucrurilor și pot să-și muște, din ce în ce mai des, „vojak“-ul de fund, în așa fel încercându-l de minte. Amintiți-vă de celebrul Colț Alb al lui Jack London, unde se descrie comportamentul câinilor care trag de sanie – e o ilustrare perfectă a atitudinilor ce se înfiripă acum în atelajul lui Putin.

Occidentalii au început anul trecut la fel de pasiv ca și rușii, așteptând și ei să vadă, resemnați, o nouă victorie a lui Putin. Singura speranță pe care o nutreau acum 365 de zile era ca această victorie să nu fie una zdrobitoare, adică să lase loc pentru noi acorduri à la Minsk, negociate în formatul familiar: Germania, Franța, Rusia și ceea ce avea să rămână din Ucraina. Azi, acești occidentali își asumă toate riscurile confruntării cu răul. Un rău pe care l-au ignorat, neglijat sau, mai curând, s-au prefăcut că nu-l văd. În tot acest răstimp, lumea civilizată, în special elitele ei, nu au negociat doar livrări de arme și tranșe de ajutor financiar sau umanitar, ci s-au străduit să priceapă și mai ales să accepte inevitabilul: Putin trebuie oprit cu orice preț. Succesul moral total și cel parțial militar al Ucrainei le-a ușurat misiunea, dar progresele pe care le-a făcut societatea occidentală per ansamblu sunt, oricum, remarcabile. Fără aceste progrese, discursul lui Biden de la Varșovia ar fi sunat la fel de mobilizator ca și cel al lui Putin de peste o zi.

Războiul este departe de a se fi încheiat, dar Vestul hedonist și cinic de ieri este deja pregătit nu numai să susțină Ucraina până la capăt, ci și să lupte pentru fiecare „petec“ de teritoriu NATO. Rușii încă sunt gata să moară cu zecile și sutele de mii, dar numai pentru că frica lor de „stăpâni“ (țar-regim-cekiști-comandanți etc.) e mai mare decât frica de moarte. Discursul lânced și nevrotic al lui Putin de acum câteva zile, menit să bage frica în dușmanii externi și să prevină apariția dușmanilor interni, a avut un efect contrar. Pe când intervenția lui Biden a arătat încă o dată că oamenii cu adevărat liberi nu se tem de nimic. „Bărbăția micșorează loviturile soartei“, vorba unui înțelept grec.