România și Republica Moldova, la zi (II)

Episodul doi: Republica Moldova

Anul 2022 a arătat cât de vulnerabilă este, cu adevărat, RM la marile provocări din regiune. Înghețarea conflictului de pe Nistru și stabilitatea relativă din țările vecine adormiseră vigilența Chișinăului, dar în 2014 a fost tras primul semnal de alarmă. Eșecul diversiunii de la Odesa a zădărnicit atunci planul Kremlinului de a crea o regiune separatistă limitrofă RM, cu o posibilă încorporare a Transnistriei în planificata Novorosie. Asta a liniștit guvernarea de la Chișinău, preocupată de chestiuni mai importante la vremea aceea: garantarea creditelor luate de Șor & Co cu bani de la buget, adică inclusiv cu banii cetățenilor care azi abia așteaptă să-l mai voteze o dată pe Ilan-Pâine-de-un-Leu. Acordurile de la Minsk din anii următori au culcat definitiv pe-o ureche un Chișinău care nu a dat nici pentru o clipă semne că ar înțelege realitatea ce se configura lent, dar sigur, în jurul său. E drept că nici alții, mai iscusiți în ale geopoliticului, nu au sesizat logica evenimentelor, dar cel puțin Berlinul, Bruxelles-ul și Washingtonul aveau o scuză filozofică: toate credeau că trăiesc deja în postistorie, într-o lume în care războaiele mari sunt imposibile pentru că nu sunt rentabile. RM nu avea această scuză, căci știa foarte bine ce hram poartă Moscova și de ce este în stare. Iar dacă nu știa, putea să arunce oricând o privire peste Nistru, ca să afle.

Când a început invazia rusă în Ucraina, clasa politică a RM se îndeletnicea cu ce știe ea mai bine: guvernarea mima guvernarea, opoziția critica orice pas al acesteia, deși gloanțele pe care miniștrii și majoritatea parlamentară și le trăgeau singuri în picior erau vizibile și fără reclama opoziției. Bâlciul a luat însă o pauză în primele luni de război. Toți erau cu sufletul la gură și cu ochii pe harta ISW. Chiar și cei care s-ar fi bucurat de o victorie rapidă a Rusiei și de apariția unui hotar comun cu aceasta în prima lună de război au fost obligați să-și schimbe ușor așteptările după Mariupol și Bucea. Transnistria însăși nu s-a arătat prea entuziastă (aș zice că la capitolul entuziasm găgăuzii i-au întrecut pe transnistreni) de perspectiva de a participa nu numai cu vorba, ci și cu fapta, la „lumea rusă“.

Adevărul este că toți – și „proeuropenii“, și „prorușii“, și transnistrenii – și-au închipuit că realitatea politică pe care au moștenit-o din anii 1990 ar fi ceva imuabil, statornicit o dată și pentru totdeauna. „Proeuropenii“ erau încredințați că integrarea în UE se va întâmpla atât de departe în timp, încât puteau să o „programeze“ în funcție de starea de spirit a electoratului – după Dodon, era evident că un personaj ca Sandu, simpatizat în Occident și, în bună parte, acasă, își putea îngădui să promită cele mai optimiste termene și cele mai neverosimile scenarii. „Prorușii“ erau siguri și ei că prietenia cu Moscova este doar un slogan electoral, care oferă o sursă constantă de venit și un parteneriat de nădejde în războiul mediatic local. Crimeea și Donbasul i-a bulversat, pentru scurt timp, dar nici ei nu și-au imaginat că Putin va merge mai departe și că, dintr-un moment anume, vor trebuie să joace efectiv, nu doar metaforic, rolul de „coloană a cincea“ în RM. Cât despre transnistreni, am mai zis-o: elitele de acolo au fost mereu într-o situație mai privilegiată decât „prorușii“ de la Chișinău, Bălți sau Comrat, căci ele nu trebuiau să verse prea multă sudoare ca să-și păstreze „înalta protecție“ a Kremlinului.

Războiul ruso-ucrainean a prins pe picior greșit întreaga RM, de la vlădici la opinci. Am văzut încurcătura guvernării eurofile, jenată parcă de alegerea pe care trebuia să o facă în clipa în care s-a pus problema semnării unei cereri de aderare la UE. Am văzut cum a prins din nou cheag politic opoziția „prorusă“, de astă dată sub flamura conchistadorului orheian, dar numai atunci când a devenit clar că armata lui Putin nu ajunge degrabă – sau poate chiar niciodată – în RM. Am văzut cum s-a dezumflat agresivitatea și tupeul tiraspolean, pe fundalul unor aluzii fine lansate de la Kiev, deși asta nu a împiedicat regimul de acolo să sechestreze în continuare cetățeni ai RM și, în același timp, să-și legalizeze afacerile cu ajutorul Chișinăului.

Ce nu am văzut – și slavă Domnului că nu am avut prilejul acesta! – este cum s-ar fi comportat toată această faună de raci rusofili, de lebede europene și de știuci transnistrene cu hoardele ucigașe „ad portas“. Cred că ar fi fost un spectacol greu, dacă nu imposibil, de suportat, căci știm de ce sunt în stare nu numai dușmanii cu patalama ai RM, ci și mulți dintre „patrioții“ acesteia. E de ajuns să știm, în schimb, cum a reacționat populația la război, ca să nu tragem concluzii dătătoare de speranță.

Mai important este că RM și-a dovedit – de data asta, irevocabil – neviabilitatea ei ca stat. Aceasta fiind impresia cea mai puternică pe care au lăsat-o evenimentele și evoluțiile de la noi în 2022. De-a lungul timpului, s-au auzit destule voci care ne-au tot atenționat că suntem un stat eșuat și că expresia nu reprezintă o simplă figură de stil. Că eterogenitatea alcătuirii RM – cu o parte a populației care nu se identifică cu țara în care trăiește și cu două teritorii pe care guvernul central le controlează parțial sau deloc – își va spune cuvântul într-o criză majoră. Că „reintegrarea“ țării nu este numai un proces politic și geografic, ci și unul social – noi nu reușim să obținem coeziune în chestiuni fundamentale (loialitatea constituțională, de pildă) de la cei care populează teritoriul controlat de stat, dar ținem să aducem la numitor comun o populație care trăiește în afara acestui teritoriu și într-o realitate mentală paralelă?

Sigur că totul este posibil în lumea în care trăim. Și am constatat mai multe prefaceri miraculoase în diverse societăți de pe glob, de aceea e hazardat să afirmăm că soarta RM n-ar putea fi schimbată. Pentru asta însă ar fi nevoie de niște resurse pe care nu le avem sau le avem într-o măsură nesemnificativă. Și nu mă refer aici la resursele naturale, ci la cele umane.

De doi ani de zile RM este guvernată de politicieni pe care nu-i putem suspecta de lipsa bunelor intenții. Este guvernarea poate cea mai scutită de scandaluri de corupție și cu o bună imagine în Occident. Dar nici ea nu a izbutit să adune sub aripa ei destui oameni competenți, nu doar bine intenționați, capabili dacă nu de minuni economice și sociale, atunci cel puțin de niște inițiative de bun-simț și de niște reforme duse până la capăt.

De ce s-a ajuns aici? Nu a vrut oare guvernarea să se blindeze cu specialiști și patrioți? Sau a vrut, dar nu i-a găsit? Poate că RM nici măcar nu-i mai are? Iar dacă lucrurile stau așa, n-ar fi oare mai bine ca acest adevăr să devină „kilometrul zero“ al tuturor politicilor ulterioare? Nu-i mai firesc să admitem, pur și simplu, că nu avem cu cine să facem ceea ce ne propunem și că, în cazul acesta, e mai onest să căutăm alte soluții, mult mai la îndemână? De ce să pedalăm întruna pe virtuți și capacități pe care nu le avem și să concepem strategii pe care nu ne duce capul să le implementăm, forțând astfel destinul într-o regiune a lumii în care experimentele politice au un preț uriaș?

Sunt întrebări la care RM întârzie să răspundă, cu toate că timpul nu mai are răbdare cu ea.