Ce ne așteaptă în 2023? (I)

326
0

Prognozele, mai ales cele politice, sunt pe cât de atractive, pe atât de riscante. Unul Dumnezeu știe ce urmează să se întâmple, dacă nu cumva și El ar fi curios să afle la ce ne va mai duce capul în viitorul apropiat.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Evenimentele nu pot fi prezise cu exactitate, dar tendințele care le produc pot fi întrevăzute sau – cu puțin noroc – intuite. În istorie, raportul cauză-efect funcționează bine numai retrospectiv, altfel, nu ar exista întâmplări neașteptate, surprize. În cele mai multe cazuri, există motive pentru ceea ce facem, doar că ele nu sunt întotdeauna evidente. Uneori însă, acționăm, colectiv sau individual, fără o intenție sau o motivație bine definite și atunci reconstruirea ordonată și „legică“ a evenimentelor din trecut devine la fel de speculativă ca și anticiparea lor în viitor. De aceea, e mai sănătos să vorbim despre tendințele pe care le constatăm aievea în jurul nostru. Și nu neapărat pentru a desluși o anumită configurație a viitorului, ci pentru a ne pregăti – în primul rând, moral – pentru rezultatul posibil al unor evoluții concrete, palpabile.

Anul trecut a furnizat destule argumente pentru o discuție mai amplă și, totodată, mai nuanțată asupra tendințelor. Și asta deoarece unele tendințe mai vechi – mai ales cele nedorite, negate sau luate în deriziune ca fiind nerealiste – s-au confirmat, pe când altele, deseori surprinzătoare, par să se fi născut, aparent din te miri ce, chiar sub ochii noștri. Să le luăm pe rând.

În 2021, doar cele mai curajoase și – înțelegem acum – cele mai lucide spirite puteau identifica, în urzeala vorbelor și gesturilor lui Putin, firul războiului. Proroci adevărați au fost cei care l-au întrevăzut încă în 2014-2015, dar nici unii, nici alții nu au ghicit cum anume se va desfășura acesta și care va fi reacția lumii la el. Așa cum nu le-a ghicit, de altminteri, nici cel care declanșase dezastrul. Cu toate acestea, după aproape un an de la începutul măcelului și când credem că acesta nu mai poate ascunde niciun mister, vă asigur că știm tot atâtea despre războiul din 2023 câte știam și în 2021 despre războiul din 2022.

Evoluțiile de pe câmpul de luptă, care au insuflat multă speranță în victoria finală a binelui, nu s-au constituit încă într-un „trend“. Conflictul ruso-ucrainean confirmă, deocamdată, o singură tendință (dacă tot căutăm una) și care nu este deloc nouă: războaiele mari sunt, în general, imprevizibile. Iar azi chiar avem de-a face cu un război mare între un popor numeros și bine înarmat, dar mânat înainte exclusiv de idei și pofte criminale, și un popor mai mic, dar viteaz și patriot – ce calitate rară la o nație în veacul XXI! –, gata de sacrificiul suprem și susținut material/ militar de câteva țări puternice. Din această confruntare, ca în cele mai înălțătoare legende istorice, nu rezultă obligatoriu un final legendar, frumos și patetic. Ce a început ca o promițătoare istorie despre un David mic și isteț, care înfruntă un Goliath enorm și prost, se poate încheia și după alte scenarii biblice, mai puțin optimiste. E destul să invocăm doar doi factori în sprijinul acestei variante de „viitor“, ca să-i conștientizăm probabilitatea și deci pericolul: 1. am văzut cum a rezistat (și cum s-a rărit considerabil) primul eșalon de combatanți ucraineni în fața primelor valuri de agresori ruși, dar încă nu știm cum vor rezista rezervele și proaspăt mobilizații ucraineni la următoarele afluențe de trupe (din iarna și, foarte probabil, din primăvara târzie a anului curent); 2. nu putem ști nici dacă armele furnizate ucrainenilor vor fi suficiente pentru a compensa decalajul în muniții și soldați dintre cele două armate, în continuare net în favoarea rușilor. Vrem să excludem, desigur, scenariile pesimiste, primejdioase, dar și mai primejdios ar fi să nu le luăm în calcul.

O tendință aparent mai limpede rezultă din modul în care Occidentul a ales să ajute Ucraina. Sau, mai precis – dar și mai cinic –, strategia cu care încă mai… visează (nu găsesc un cuvânt mai potrivit decât acesta) să evite conflictul direct cu Rusia, susținând Ucraina. Fără a o înarma decisiv însă, de teama scenariilor multiple și, toate, dramatice, care decurg dintr-o eventuală înfrângere a Kremlinului în război și care, în viitorul lor potențial, inspiră aceeași spaimă ca și o ciocnire potențială în prezent, pe câmpul de luptă. Tocmai această iluzie că o Rusie divizată, mai exact, că o duzină de rusii mai mici ar putea fi, în viitor, mai periculoase decât o singură Rusie mare – ca cea de acum, cumva mai previzibilă, chiar dacă nu și controlabilă –, e cauza principală pentru care Occidentul dă arme Ucrainei și, în același timp, nu le dă. Adică dă ceea ce îl ține departe de confruntarea cu o Rusie unită de azi și nu dă ceea ce ar putea grăbi confruntarea cu rusiile dezbinate de mâine.

Starea de spirit care a produs acest raționament în Occident nu este greu de explicat – își spune cuvântul lipsa unei expertize serioase în ceea ce privește Rusia sau, mai pe șleau, necunoașterea chestiunii rusești, agravată de revenirea la o abordare depășită a acesteia, cea de prin anii 1980-1990. Tendința de a reduce conflictul de azi, cu atâtea și atâtea necunoscute, la o ecuație de ieri, dar cu termeni cunoscuți, este firească pentru managementul politic occidental și, totodată, periculoasă atât pentru Ucraina, cât și pentru Vestul însuși. Încercarea de a menține cu orice preț un fel de „stabilitate“, de a genera, ca la o simulare de calculator, „dinamici controlabile“ până și pe linia frontului ruso-ucrainean (sic!), în speranța că aceasta va amâna la infinit destrămarea Rusiei – ca și cum viitorul acesteia, nu prezentul Ucrainei, ar fi provocarea momentului –, e o naivitate greu de împerecheat cu alta similară. [Apropo, tocmai această fetișizare a statu quo-urilor de tot soiul, nu neapărat lașitatea sau cotloanele diplomației și ale legilor internaționale, împiedică, de exemplu, suspendarea Rusiei din Consiliul de Securitate ONU și din ONU în general.]

O naivitate la care Occidentul va renunța, probabil, doar atunci când din politica lui va pleca managerul și va reveni omul de stat. Niciuna dintre tendințele actuale nu par să pregătească o asemenea turnură, dar poate tocmai de asta ne-o dorim cel mai tare.

(va urma)

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT