Nuanțe, esențe, aparențe

Visez să ajungem cândva să nu mai vorbim despre lucruri care trebuie făcute și perfecționate continuu, ca de la sine înțeles, ci, toate fiind puse la punct, să ne jucăm cu nuanțele. Să nu mai avem alte griji în minte. Să nu ne grăbim. Să mergem la teatru, la operă, la film, la vernisaj. Să observăm nuanțele de culoare, de intonație, de montare-interpretare. Să ne supere lucrurile mărunte, pe care le-am neglijat (cele importante, ziceam, vor fi fost demult rezolvate). Să discutăm despre bunele maniere, nu despre bădărani și bădărănii, azi deopotrivă prezente în transportul public, la dughene sau în parlament.

Să-i certăm pe cei care nu se pricep să atenueze stridențele vocii sau ale mirosurilor atunci când ies în public. Să amintim spectatorilor de la teatru că ei au de stat niște ore alături de alți concitadini; să nu uităm să ne spălăm pe dinți și să nu folosim parfumuri țipătoare. Să amintim publicului de la Sala cu Orgă că între părțile unui cvartet de coarde nu se aplaudă, iar celui de la operă să-i spunem că antractul nu începe atunci când cade cortina (ea poate să cadă și între actele fără pauze sau între tablouri, doar pentru a schimba decorul), ci atunci când se aprinde lumina în sală. Iar dacă dirijorul nu a părăsit pupitrul, ieșirea din sală e chiar o manifestare de movais ton. Nu mai zic de telefoanele deschise, care zbârnâie exact în pauza dintre două arii.

De ce spun toate astea? Una e pentru că pot fi găsite soluții (inclusiv cu explicarea înainte de spectacol ori pe site-ul teatrului), alta e că mi-ar fi plăcut să nu avem alte griji decât cele legate de bon ton. Înțeleg însă că temele cu care am început editorialul seamănă cu disputa ecleziastică despre sexul îngerilor, care se producea în Constantinopolul asediat (sic!), gata să cadă în mâinile necredincioșilor, aceștia din urmă având o singură rezolvare, de o manieră radicală, pentru toți.

Scriu acest text pentru unul din ultimele numere tipărite ale ziarului. Din ianuarie 2023 Gazeta de Chișinău nu va mai exista în format tipar. Chioșcurile noastre (iar multă lume continuă să citească, din obișnuință, ziarele printate) vor avea o tot mai largă ofertă de presă rusească, adaptată doar cosmetic la exigențele legale și la subiectele vitale pentru populația din RM. Am vizitat încă o dată paginile acestor publicații străine cu viză/ licență moldovenească (în Rusia, toate aceste publicații ar fi fost calificate drept „agent  străin”) și m-am îngrozit de agresiva propagandă prorusească-antieuropeană a publicațiilor de limba rusă. Toleranța noastră proverbială nu ne permite să aplicăm sancțiuni, dar manipularea este evidentă. Pe contrasens: doar câteva firave replici ale puținelor publicații în limba română. Nici măcar replici, deoarece jurnaliștii rusofoni și românofoni trăiesc în lumi paralele, ce nu se intersectează în niciun fel. Or în această situație singura soluție ar fi o masivă contrapunere a resurselor informaționale tipărite în limba română.

Dar nu limba contează, ci fabrica ce prepară aceste „informații”. S-a discutat mult despre retragerea licenței postului TV Dojdi în Letonia, apoi în Lituania și Estonia. S-ar părea că, fiind vorba de un post de televiziune „de opoziție” față de regimul Putin, interzis în Rusia pentru că a criticat războiul, avea toate datele să se manifeste liber într-o lume liberă. Ce s-a întâmplat? Simplu: ei nu s-au conformat legislației naționale a țării care i-a găzduit, condamnând ca și cum războiul, dar manifestând mai mult grijă pentru „soldații noștri” (trimiși în luptă „neechipați și neinstruiți”), pentru „armata noastră” (fiind vorba de armata agresoare, ocupantă a teritoriilor străine) sau reproșând primarului Rigăi „războiul monumentelor” (= demolarea statuilor ocupanților). Nici prin minte nu le-a trecut că, dincolo de argumentele care stau la suprafață, nu e treaba unor străini să indice unui alt stat ce monumente să ridice ori să demoleze. Postul rusesc avea obligația, până în septembrie, să-și subtitreze – conform legii! – emisiunile în limba letonă. Jurnaliștilor ruși li s-a părut, însă, o cerință abuzivă: cum adică, letonii nu cunosc rusa? La noi, însă, totul e posibil: oricine se poate revolta de interzicerea unei panglici dungate, impusă ca simbol militarist al ocupanților; de buletinele de vot, tipărite în limba de stat; de tentativa demolării statuilor anacronice instalate de ocupanți – până și tancurile sovietice, ca mostre de stupidă pietate în fața unor arme distrugătoare sunt de neatins!

Încotro înclin eu cu grija exagerată pentru bon ton și pentru esențe? Fiecare dintre noi are dreptul să-și facă de cap în limitele unei Constituții permisive și tolerante. Fiecare demnitar muncește în măsura priceperii lui. Aici nu am nimic de reproșat: nu există guverne, în lumea mare, care să facă lucrurile așa cum dorește altcineva. Singurul reproș îl merită funcționarul, administratorul sau magistratul care nu urmează obligațiile din caietul de sarcini. Și cetățeanul poate să-și facă de cap așa cum îi place, fie aplaudând necondiționat guvernarea, fie cântând în dungă opozanților. Doar că, după ce se vor încheia disensiunile lumii mari și se va epuiza timpul de grație ce ni s-a dat ca șansă de a ne schimba destinul, iar noi am pulverizat-o din cauza capriciilor neesențiale și a aparențelor în care ne-a plăcut să credem, din comoditate… cui vom cere socoteală pentru eșec? Cui îi vom reproșa că, în loc să punem umărul la schimbarea lucrurilor spre bine, am preferat să înjurăm, s-o facem pe grozavul, adică… să nu facem nimic, de fapt?