Scenariul postapocaliptic (II): A guverna timpul

Dacă nu știi cum să administrezi timpul, cum să-l guvernezi, nu te aventura să conduci comunități de oameni, materie mult mai fluidă și imprevizibilă. Unul dintre criteriile esențiale de evaluare a unei (bune) guvernări, a administrării eficiente, e capacitatea de a programa. De a construi corect un algoritm al acțiunilor de durată, cu posibile manevrări, dar cu finalitate precisă, cu termeni de referință limpezi și cu termene de executare precise. Capacitatea de a prevedea lucrurile. Dimpotrivă, cei care se ocupă de treburi mărunte, veșnic agitați, veșnic aflați în treabă, cârpind „gospodărește” zidurile ruinate și acoperind eroic, cu propriul piept, găurile din sistem, sunt nepotriviți funcției.

În principiu, sugestiile recente ale Maiei Sandu pentru guvern au fost de aceeași natură: nu mai putem să tot mimăm activități, trebuie să avem proiecte durabile (ați observat că miniștrii care nu au planuri și proiecte de durată sunt cei mai aflați „în treabă”?). „Situația tot mai complicată din domeniul energetic și nevoia de a urgenta elaborarea soluțiilor pe termen mediu și lung reconfirmă necesitatea reorganizării activității Guvernului în acest domeniu… Solicit Guvernului să prezinte în timp util opțiunile de reorganizare a sectorului. Guvernul trebuie să acorde atenție sporită domeniului energetic”. Și tot aici, la fel de importantă, pentru credibilitate (pentru solidarizarea răbdătoare a comunității cu planurile de durată ale guvernării): comunicarea. Onestă, limpede, operativă, pentru descurajarea propagandiștilor străini și a provocatorilor. Maia Sandu: „Securitatea energetică este un element foarte important al securității țării și fiecare cetățean trebuie să fie informat despre deciziile luate în acest domeniu. Guvernul este dator să explice clar și fără întârziere toate acțiunile întreprinse…, astfel ca societatea să înțeleagă care au fost circumstanțele și condițiile ce au determinat deciziile adoptate”.

Sistemul nostru economic și social nu doar e construit pe model sovietic, anacronic și ineficient în condițiile economiei libere, ci e și înlănțuit de mine cu efect întârziat, ținându-ne legați de spațiul controlat de Rusia. Ce să mai vorbim, dacă până și conectarea la sistemul energetic românesc și european se face pe la Cuciurgan! Iar reconectările directe (Isaccea-Chișinău, Suceava-Bălți etc.) se vor rezolva în timp și au nevoie de investiții. Dar altă soluție nu există!

Nu e vina actualilor politicieni, așa a fost construit sistemul, ca să fie conectat la (și monitorizat de) metropolă. Teritoriul a fost exploatat aproape exclusiv ca furnizor de producție agricolă, de (doar) câteva produse, dar în cantități industriale, fixate la „centru” și în funcție de necesitățile centrului. Industria a fost dezvoltată conform aceluiași plan: uzinele esențiale, inclusiv furnizoarele de energie, erau plasate strategic în stânga Nistrului, pentru a ni se tăia accesul, în cazul mofturilor suverane. Chiar și atunci când au fost inaugurate câteva unități industriale în dreapta Nistrului (Chișinău, Bălți), inclusiv uzine producătoare de aparataj electronic, ele erau destinate, oricum, unor dispozitive din domeniul militar-economic al imperiului. Fără avioanele, rachetele și submarinele sovietice, uzinele electronice din Moldova își pierdeau rațiunea de a fi.

Soluția trebuie găsită acum. Până mai ieri, dependența de furnizorii energetici ruși nu era resimțită, deoarece strategiile rusești nu erau periclitate. Noi eram membri ascultători ai CSI (platformă creată, aparent, pentru divorțul civilizat al statelor ex-sovietice, dar developându-se ca centru de recoagulare a fostei Uniuni), cu o deșănțată „neutralitate” declarată, cu armata rusă pe teritoriu, acceptând toate capriciile fostului patron. De facto, continuăm să fim o „republică unională”, fără să pedalăm foarte insistent pe o autonomie economică și energetică.

Dacă ne dorim însă această independență, trebuie să ne demonstrăm consistența. Dacă nu, recunoaștem că, fără un „frate mai mare”, nu putem exista și ne conformăm capriciilor celor care ne susțin existența. În fine, nici nu configurația geopolitică ce se va prefigura într-un final mă interesează atât de mult, cât posibilitatea unei existențe demne. Posibilitatea de a contribui, fiecare dintre noi, la securitatea colectivă, la prosperitatea economică și la soluționarea unor probleme sociale, ce țin de infrastructură. Simplu spus, să valorificăm potențialul celor care au atins performanțe. Cu produse apreciate pe piața cea mai exigentă. Valorificând potențialul uman care își poate demonstra consistența. Altfel spus, indiferent de conturul definitiv al frontierelor în urma mișcărilor tectonice din acest timp tulbure, e nevoie să mizăm pe noi înșine, să avem strategii, nu doar să așteptăm sprijinul altora. Că nu suntem niște handicapați, la urma urmei!