Prețul alianței sau alianță cu orice preț? (II)

Cea mai mare nedumerire o stârnesc declarațiile contradictorii și ambigue care parvin de la congresmenii republicani din SUA privitor la susținerea Ucrainei. Declarații cu atât mai îngrijorătoare, cu cât ne apropiem de așa-zisele alegeri parlamentare intermediare (midterm elections), care vor avea loc în America la 8 noiembrie și care ar putea schimba radical configurația în cele două camere ale legislativului.

Părerea exprimată de reprezentantul statului Texas, Michael McCaul, viitor președinte al Comisiei pentru Politica Externă în cazul în care conservatorii obțin majoritatea, se situează undeva la mijloc: criticăm modul în care este finanțată Ucraina, deși vom continua să o ajutăm. Dar Partidul Republican e dominat mai curând de extreme: pe de o parte, „șoimii“, politicieni, de regulă, în etate, de școală și de modă veche, care cer creșterea asistenței militare (vezi, de exemplu, discursul recent al fostului vicepreședinte Mike Pence de la Heritage Foundation), iar pe de alta, ceva mai tinerii lideri ai formațiunii (de la D.R. Vance la Kevin McCarthy), care îndeamnă la reorientarea cheltuielilor de război spre problemele și necesitățile interne. Ca să nu mai vorbim de aripa susținătorilor lui Trump, care nici măcar nu văd o problemă în lăsarea Ucrainei la cheremul lui Putin.

Sigur că multe dintre aceste declarații au iz și menire pur electorală – republicanii pedalează în campanie pe eșecurile domestice ale guvernării democraților, de aici, inevitabila doză de populism: banii trebuie lăsați acasă, pentru a-i ajuta pe americanii de rând, pe nevoiași, pentru stabilizarea macroeconomică etc. Totuși, o parte dintre declarații și-ar putea găsi expresia în niște acte legislative. Căci nu se poate exclude o reducere mai mult sau mai puțin semnificativă a ajutorului pentru Ucraina, mai ales dacă printre republicani înving scepticii (cu argumentul: finanțarea războiului ar putea să nu conducă la rezultatele scontate) și izolaționiștii (renumitul „America First“ al lui Trump). Și mai ales dacă această facțiune găsește un ecou puternic în viitoarea opoziție democrată – un grup de democrați s-a desolidarizat deja de politica partidului, cerând negocieri directe cu Rusia și încetarea cât mai grabnică a conflictului. (Faptul că cererea a venit din partea aripii progresiste a partidului, “progressive caucus“, nu trebuie să mire pe nimeni, căci bulele progresiste funcționează la fel în toată lumea. Totuși, acest lucru contează mai puțin acum, după ce majoritatea partinică i-a făcut pe cei treizeci de zurbagii, în frunte cu Pramila Jayapal, să-și retragă petiția.)

Cel mai probabil (sau numai „dezirabil“?) scenariu este că republicanii vor întoarce placa de îndată ce își vor atinge scopul, adică vor controla cele două camere ale parlamentului (iar sondajele cam asta spun). E greu de crezut că tocmai republicanii, promotorii dintotdeauna ai unei politici lipsite de complezențe față de Moscova, se vor dovedi, în cele din urmă, mai pacifiști decât democrații, adepții dintotdeauna ai unei politici de compromis. Cine și-ar fi imaginat, la începutul acestui an, că Biden și echipa lui vor reuși să trimită Ucrainei arme, echipamente militare, ajutoare pentru civili etc. de aproape 60 de miliarde de dolari? Și asta pe fundalul criticilor că sprijinul ar fi insuficient: este evident că America putea livra armele care ar fi înclinat decisiv balanța în favoarea ZSU, dar nu a făcut-o. Acum, dacă republicanii taie și din minimul necesar destinat armatei ucrainene, întrebarea este: cum vor evolua ostilitățile și va mai putea repurta ZSU vreodată un succes important sau va trebui să se limiteze din nou la apărarea, cu enorme sacrificii, a teritoriilor pe care încă le mai controlează?

Întrebarea este foarte bună, dar nu e și cea mai importantă. Mai vital (literalmente) e să aflăm dacă republicanii și, în general, politicienii americani sunt gata să renunțe la rolul de arbitru pe care țara lor îl joacă de aproape un secol pe scena globală? Deciziile și intervențiile acestui arbitru nu au fost întotdeauna corecte, coerente sau judicioase, și au fost puse mereu la îndoială nu numai de dușmanii civilizației, ci chiar de purtători ai acesteia. Imaginați-vă însă, doar pentru o clipă, istoria contemporană a omenirii fără arbitrul american. Imaginați-vă o Germanie nazistă și o Japonie imperială care pierd foarte greu (sau poate deloc) în al Doilea Război Mondial și care, astfel, prelungesc și amplifică tragedia a zeci de milioane de oameni. Ori o Coree unită, dar nu sub brandul sătul și voios al celor de la Samsung și KIA, ci sub cel sângeros al dinastiei Kim. Ori un Pacific dominat de China comunistă, cu tacâmul aferent. Ori o Americă Latină în continuă revoluție. Ori un URSS rablagit, dar etern. Ori toate acesta la un loc.

Acum imaginați-vă Ucraina fără cele 60 de miliarde primite de la americani. Eu mi-o închipui baricadată pe străzile din Lviv, cu nemții care negociază cu rușii la Minsk un statut special pentru viitoarea regiune Ivano-Frankivsk în cadrul noului URSS. Căci dacă americanii și aliații lor britanici nu acordau din prima zi acest ajutor, nici Europa continentală nu ar fi făcut-o. Amintiți-vă că la început se donau, cu țârâita, căști și aruncătoare de grenade.

Sunt oare gata americanii să renunțe la rolul lor global de dragul bunăstării interne, dacă toată măreția și mai ales creșterea exponențială a acestei bunăstări s-au datorat, de o sută de ani, tocmai acestui rol? La cât de sucită, încurcată și complexă este America pe dinăuntru și la cât de râvnită și pizmuită este pentru bogăția și influența ei de cei dinafară, singura șansă de supraviețuire a Washingtonului este să-și urmeze, resemnat, destinul de superputere, de arbitru și, dacă e cazul, de jandarm. Altfel, America va fi sfâșiată din interior de tendințe centrifuge, atât de firești într-un sistem liberal și federalizat, cu o demografie din ce în ce mai pestriță și mai neuniformă. Hegemonia mondială și exportul valorilor ce au întemeiat-o e singurul debușeu pentru problemele interne – ce altceva ar mai putea uni o țară eteroclită și centrifugală dacă nu o misiune universală? –, și nu redistribuirea interminabilă a uriașului buget public pentru programe de asistență și protecție socială după modelul vest-european.

Căci dacă se va proceda ca în Europa, se va întâmpla ca în Europa, unde o societate mulțumită și aparent protejată de stat s-a pomenit că are nevoie de ajutorul… unei Ucraine sărace și măcinate de război ca să-și păstreze modul de viață.