Axa răului

I-am auzit pe unii politologi vorbind despre o nouă axă a răului, Rusia-Iran. Nu știu cât de nouă este, dar că aceasta există e dincolo de orice îndoială.

Rusia e un aliat mai vechi al Iranului – o prietenie de conjunctură, motivată nu atât de interese, cât de dușmănii comune, după cum vom vedea mai jos. O relație economică și militară formulată în termeni clari, reciproc avantajoasă, strategică și de lungă durată ar fi fost mai de înțeles decât acest ajutor acordat sporadic în confruntările cu inamicii pe care îi împart Moscova și Teheranul. Dar ceea ce definește Orientul de secole, dacă nu de milenii, e tocmai acest păienjeniș încurcat de animozități și amiciții, greu de descâlcit de o minte normală. Căci cum poate fi Iranul prieten, de exemplu, cu un imperiu care: 1. i-a distrus și cucerit, metodic, o parte din teritoriu timp de aproape două secole? 2. se află în relații bune cu unii dintre dușmanii săi de moarte, hărăziți de imami și geografie (Israel, Turcia, Irak ș.a.)?

Iranul a trecut cu ușurință peste toate contradicțiile posibile atunci când a acceptat parteneriatul cu Rusia, tot așa cum a trecut și Rusia când a livrat, concomitent, arme mai că nu tuturor participanților la conflictele mari și mici din Orientul Mijlociu, luând uneori partea Turciei, alteori a Irakului și făcând întotdeauna afaceri cu Israelul. Cele două războaie din Golf și izolarea crescândă a regimului de la Teheran l-au îndemnat pe Putin să se apropie de acesta din urmă. Instinctele nu l-au înșelat pe viitorul paria global de la Moscova atunci când acesta invita, în 2007, Iranul în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (ODKB-ul rusesc de grotescă eficiență și faimă). Iar sprijinirea necondiționată a regimului lui Asad și intervenția armată în Siria nu au fost atât un tribut plătit de Putin atașamentului sovietic față de criminala dinastie siriană, cât un pas în direcția ayatollahului. Cu alte cuvinte, ne puteam aștepta încă din 2015 la ceea ce asistăm în prezent, adică la un substanțial ajutor militar, pe care Iranul îl oferă Rusiei exact în clipa în care aceasta are mai mare nevoie de el.

E greu de răspuns acum la întrebarea ce câștig substanțial extrage Iranul din livrarea dronelor și rachetelor care distrug orașele și infrastructura ucraineană. E limpede că nu are nimic de pierdut, căci nicio sancțiune în plus nu-i poate face mai mult rău decât sancțiunile pe care le suportă deja de câteva decenii. Dar ce obține de la ruși? Unii experți se tem că ar fi vorba de accesul la tehnologiile nucleare, pe când alții ne consolează cu ideea că s-a recurs la un banal troc: un tip de armament pe altul.

Cel mai important atu pe care îl scoate Teheranul din pachetul rusesc nu este însă un produs concret sau un virament bancar întru consolidarea puterii Gărzilor Revoluționare, ci încă un afront la adresa celui mai mare dușman comun, America. Dușmanul emblematic, inamicul simbol, chintesența urii și rațiunea însăși a existenței celor două regimuri. Căci nu există altă justificare pentru perpetuarea unor sisteme dictatoriale, criminale, opresive și înapoiate ca Iranul și Rusia decât această permanentă confruntare „principială“ cu SUA, statul-metaforă a Occidentului obsedat de nesuferitele „drepturi și libertăți“, atât de potrivnice duhului totalitar. Un elementar și veșnic conflict dintre civilizații, din punctul de vedere al Occidentului, sau, mai exact, dintre civilizație și barbaria care i se opune pentru că se știe depășită de aceasta, pentru că nu se poate adapta la regulile civilizației și pentru că nu poate renunța la zonele ei de confort mentale, adânc înrădăcinate într-o istorie fără dezvoltare, la periferia sau chiar în afara marilor progrese făcute de ceilalți.

Când au venit la putere, în 1979, islamiștii iranieni s-au declarat nu numai împotriva șahului de atunci, Mohammad Reza, ci și împotriva SUA, care l-a sprijinit în ciuda contraperformanțelor evidente ale regimului pahlavian – corupția și sărăcirea populației în condiții economice favorabile (explozia prețurilor la petrol). După ce s-au răfuit cu slugile șahului, ayatollahul și Gărzile lui nu au mai adus fericirea și armonia promise în țară, ba dimpotrivă, mai multă teroare, război permanent cu vecinii și izolare pe plan internațional. Din acel moment, Iranul nu a avut alți dușmani decât SUA și „marionetele“ acestuia din regiune (în primul rând, Israelul). Toate problemele economice și politice interne, toate protestele înăbușite cu multă cruzime, toate au avut o singură explicație: ingerințele americane.

Nu foarte diferit a procedat și Putin, după ce a devenit președinte. Deși echipa lui de securiști a ajuns la putere pe cale pașnică – revoluția islamică din 1979 a iranienilor seamănă mai curând cu cea a sectei bolșevice din 1917 decât cu rocada Elțin-Putin –, modul în care a păstrat-o și a consolidat-o e foarte asemănător celui iranian. Ideologia „cetății asediate“ a funcționat la fel și a justificat aceleași excese: distrugerea opoziției interne, acuzate de colaborare cu inamicul, remodelarea în cheie xenofobă și militaristă, prin propagandă și manipulare, a opiniei publice loiale și inevitabila agresare a țărilor vecine, prezentate drept tentacule ale „caracatiței globale“ cu creierul la Washington și care trebuiau eliberate de această „influență nocivă“, desigur, cu prețul propriului lor sânge.

Asta e ceea ce îi pune la aceeași masă și îi solidarizează cu adevărat pe cleptocrații de la Moscova cu teocrații de la Teheran, nu schimbul de tehnologii militare și nici susținerea radicalilor palestinieni cu rachete și muniții. Fără un dușman și o țintă, mai curând simbolică decât reală, ca SUA/ Occidentul („iudeo-creștin“ și deci „necredincios“, în cazul unora, „degenerat și pervers“, în cazul altora), aceste două regimuri își pierd noima. Căci dincolo de ură și de frustrarea care o determină, ele nu pot oferi nimic popoarelor pe care le țin în captivitate de atâta și atâta timp.