Ce fac muzele când armele bolborosesc?

310
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

În penultima zi a Reuniunii teatrelor românești la Chișinău, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” au dat un spectacol artiștii Teatrului Academic „Ivan Franko” din Kiev, oaspeți de onoare ai Reuniunii. Dincolo de jocul impresionant în Coriolanus-ul lui Shakespeare, dincolo de aplauze și ovații, spectacolul, după căderea cortinei, a fost o manifestare sublimă de solidaritate cu ucrainenii, ochii artiștilor ucraineni umplându-se de lacrimi, provocate, mai ales, de această primire caldă și formă de compasiune publică.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Spectacolul ucrainenilor a fost anticipat de două săptămâni de culturalizare densă a Chișinăului (mă tem să nu fi făcut intoxicație culturală), cu teatre și spectacole alese pe sprânceană, cu o geografie impresionantă: Iași și Târgu-Mureș, Sibiu și Timișoara, Bălți și Cahul, București și Chișinău. Inițiativa de acum câțiva ani a lui Petru Hadârcă, susținut de regretatul maestru Ion Caramitru, continuă frumos și în primul an post-pandemic, adunând o constelație de importante personaje ale teatrului panromânesc. Puține orașe din România se bucură de aceeași prezență densă a teatrelor naționale. Un abuz de teatru, aș zice. Cultură în exces.

Când zic în exces, am în vedere și Festivalul filmului românesc care s-a produs în aceste zile, nu după, ci în paralel cu Reuniunea teatrelor, cu o retrospectivă Malvina Urșianu, cu o focusare retro Dorel Vișan (în prezența vie a maestrului) și cu o prezentare a producțiilor românești recente (2021, 2022). Cinematograful românesc de ultimă oră este un fenomen vizibil pe piața artelor vizuale europene, astfel încât cei care au reușit să prindă festivalul sunt oameni fericiți. Iar imediat după, vine Anatol Ștefăneț cu „Trigon” și cu sublimul său festival de etno-jazz. Apropo, formația chișinăueană face trei decenii de activitate, e un prilej în plus să-i ascultăm.

După Reuniunea teatrelor, secretariatul TNME a organizat o masă rotundă cu o denumire bombastică: „Artiștii pentru pace, libertate, speranță”. Era chiar tema Reuniunii și ar fi fost firesc să aplaud necondiționat. Necomentând. Doar că discursul subsemnatului, care a pledat la tema „teatru pentru teatru”, a fost cam în răspăr cu valul comun. Or decenii întregi, pe vremea URSS, literatura, teatrul, arta plastică, muzica trebuia „să reflecte” realitatea, „să îndemne”, „să mobilizeze”, „să lupte pentru pace”. Era vremea celor mai încrâncenate faze ale războiului rece, cu cortina de fier trasă între noi și restul lumii, vreme reflectată perfect în versurile lui Petru Cărare: „Vrem pace! – strigăm noi;/ Vrem pace – strigați voi./ Și ne pregătim de război./ Și noi, și voi”. Arta, ni se spunea, trebuie să fie angajată. Sau, și mai simplu: prin mijloacele artei, noi trebuie să transmitem un mesaj (de solidaritate, de umanism, de mobilizare). Cea mai periculoasă, mai detestată, mai amendată formă estetică era, previzibil, „arta pentru artă”. Artiștii nu trebuia să facă artă, ci să transmită acel mesaj.

Or adevăratul patriotism, adevărata valoare etică, civică, ideologică a artistului e arta de bună calitate. Toate celelalte sunt implicite. Umanismul artistului este implicit. Etica artistului este implicită. Angajamentul artistului este implicit. Aș fi preferat să se discute, în finalul Reuniunii, despre prestanța artiștilor, despre teatrul de azi, despre tehnologiile teatrale moderne, despre paradigmele tradiționale și cele noi. Or impactul major al acestor reuniuni teatrale ar trebui să fie ridicarea ștachetei și sporirea calității teatrului. Angajat într-un proiect teatral pan-românesc, nu mai poți mima necunoștința nivelului estetic și a paradigmelor noi. Și nu o poți face, mai ales, grație spectatorilor, care, după un regal al teatrelor românești de bună calitate, nu vor mai accepta orice. O înclin deci (și eu) spre „arta pentru artă”. Fiecare să-și facă bine meseria pe terenul competențelor lui. Un teatru de bună calitate e întru binele comunității, al națiunii. Tratând o „temă de actualitate” nu ai dreptul să cobori ștacheta profesionalismului. Dimpotrivă, un mesaj neordinar (civic, politic, etic, poetic) e o bună provocare de a găsi noi formule teatrale/ artistice. Și el va avea impact (inclusiv civic, etic etc.) nu doar mai mare, ci numai atunci când va fi turnat într-o formulă artistică originală. Altfel, e preferabil mesajul publicistic direct.

Agresorul trebuie pedepsit și condamnat pe toate căile posibile: ripostă militară, solidaritate, proteste, apeluri. Dar și prin intermediul artei, bineînțeles. Mai ales, ca formă de solidarizare cu victimele și martirii măcelului. Dar agresorul nu trebuie să ne impună agenda. Arta trebuie să sfideze politicul, nu să joace cu el pe același teren. Sfidarea în sine e ripostă. Profesionalismul și lucrul bine făcut sunt replica dată barbariei. Or – ca să mai remarcăm o „temă de actualitate” – spectacolul de prost gust ce se derulează în fața președinției nu e doar consecința sărăcirii poporului până la îndobitocire, ci și nivelul (și efectul inactivității) justiției noastre, o impotență din rea-voință sau din incompetență. Fața justiției noastre. Ca argument pentru orice testare.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT