Toamna neliniștilor noastre sau Despre scenariile proaste

Scenariile bune nu sunt pe lista grijilor și a îngrijorărilor noastre. Când visele devin realitate (fiecare cu caseta lui de vise frumoase), nu mai trebuie să programezi nimic, viața devine vis: vin investițiile străine (pentru că dispare corupția), revin concetățenii împrăștiați în lume, munca celor care oferă produse de calitate e remunerată pe potrivă; suntem membri ai UE, ne-am reunit, de jure și de facto, cu Țara, am intrat sub umbrela NATO; Rusia și-a retras armata din Ucraina și a reintrat în elita țărilor civilizate; China și Iran au procedat similar, acceptând competiția capitalistă, care le avantajează… Ar mai fi multe de visat (visul n-are oase), dar nu are prea mult haz.

Tema de azi e alta: scenariile proaste, un viitor în proiecție distopică à la Bradbury, cu involuție spre Orwell. Să vedem cam care ar putea fi ele. Pentru a le anticipa, pentru a ne familiariza, pentru a le contracara, a le diminua efectul, a le exploata pro domo sua.

Prima versiune proastă, aproape inevitabilă, ne-a descris-o Comisia Europeană, avertizând asupra unei ierni aspre (în sens social și economic). Vom avea mai puține (dar mai scumpe) surse energetice. Vom reduce din comodități. Dacă europenii au acceptat – mai exact: au luat act de avertizare – și se pregătesc de o iarnă în condiții de criză energetică (implicit, economică și socială), noi, care supraviețuim grație subvențiilor europene, de ce să ne revoltăm că vom avea (d.e.) ore academice on-line, lucru la distanță sau limitarea căldurii furnizate în blocuri (dar nu ne rupem să izolăm termic casele).

O altă fază de criză ne-o pregătesc, la pachet cu prima, prietenii euroasiatici. Șantajul cu gazul; prețurile mari la petrol; embargoul la puținele produse ce se mai exportă în Est; provocările din Transnistria (dar și din perimetrul basarabean); prepararea protestelor în suc detonator, care, în mod obligatoriu, trebuie să răbufnească; subminarea instituțiilor statului și a guvernării; activarea progresivă a coloanei a cincea; implicarea în provocări a întregului spectru al „opoziției” – de la foștii aliați și potențiali parteneri, la dușmanii dintotdeauna, urmărind un singur scop: detronarea echipei Sandu și deturnarea tren(d)ului european.

Criza se va agrava în cazul unor succese militare ale armatei ruse în Ucraina. Oricât de mult ne dorim înfrângerea ei, nu excludem un anume succes târâtor, în toamna acestui an, al ocupanților, stimulând protestele și provocările de la noi, ca parte a planului rusesc de recucerire a teritoriilor. Dacă liderii occidentali, cu tot ajutorul masiv acordat țării-martir, vor considera această ofensivă a barbariei drept un „conflict local” (un fel de „război civil”, după cum gândeau unii diplomați de la noi), totul e posibil. Dacă războiul ajunge la hotarele noastre, cât suntem de pregătiți să înfruntăm inamicul? Finlandezii, în locul nostru, demult ar fi construit o „linie Mannerheim”. Starea de espectativă și miza (doar) pe armata ucraineană implică un risc enorm. Bifăm, așadar, ca variantă posibilă: invazia hoardelor barbare.

În acest peisaj, drumul spre UE nu pare un catifelat covor roșu, care să ne orienteze și să ne atenueze căderile. El poate să solicite exerciții de alpinism cu suspendări pe marginea prăpăstiilor muntoase, înaintare prin mlaștina propriilor inconsecvențe și incompetențe. Da, depinde și de partenerii externi, dar asta mai înseamnă și conjunctura externă, care nu va fi mereu favorabilă. Inamicul lucrează și acolo.

Demersul meu e unul mobilizator. Ce facem ca astea să nu se întâmple? Ce vom face, fiecare dintre noi, în cazul în care, totuși, se întâmplă? Vom lupta? Vom rezista? Îi vom scuipa în față pe trădători și pe lași? Vom mina drumurile în calea inamicului, îi vom face viața insuportabilă? Vom apela la soluții radicale? Sau, vorba lui Eliade (că, deh, tot suntem mioritici), „nu te poți apăra în fața destinului cum te aperi în fața dușmanului; nu poți decât să impui o nouă semnificație consecințelor ineluctabile ale unui destin gata să se împlinească”. În faza lor extremă, crizele mobilizează resurse de nebănuit și soluții surprinzătoare, pe care, în viața obișnuită le ignorăm cu superbie tâmpă. Avem șansa să schimbăm ceva decizional în firea și în fiirea noastră, pentru că uneori numai catharsisul testelor existențiale majore, al crizelor profunde, poate să stimuleze o renaștere autentică. Or cam asta se întâmplă cu vecinii noștri martiri: indiferent de efectele imediate și consecințele de durată, sub ochii noștri are loc afirmarea unei națiuni de care, de azi încolo, vor ține cont toți liderii lumii, toate popoarele vecine, iar în primul rând, ocupanții.

P.S. Cel mai prost scenariu e conservarea continuă a unui status quo, cu o perpetuă instabilitate, cu o indeterminare funciară a liderilor europeni și mondiali, cu o îndelungată incertitudine politică în tot spațiul est-european, alimentând provocările, obosind lumea și spulberând speranțele unor schimbări. Până la eternizarea stării de lehamite. Cu revenirea la punctul zero, când fiecare persoană, echipă, întreprindere sau comunitate va avansa și se va integra (în spațiul românesc, în spațiul comunitar european sau în lume) pe cont propriu.