Despre reforma universităților

Republica Moldova are două probleme majore, care îi inhibă dezvoltarea și îi zădărnicesc planurile pentru un viitor mai bun. Prima este lipsa patrioților, a doua, lipsa profesioniștilor. Ambele lacune sunt cvasitotale. Dacă vrea cu tot dinadinsul să-și țină coada suveranității sus, RM ar trebui să umple cumva aceste două goluri mari, în care se prăbușește de fiece dată când încearcă să facă un pas înainte.

Cu patrioții e mai greu. Patriotismul se cultivă din primii ani de viață de către oameni și instituții care înțeleg importanța educației în spiritul iubirii și respectului față de țară. În RM, educația patriotică e imposibilă prin definiție – societatea e divizată rău pe criterii etnoculturale și (geo)politice, iar simțul apartenenței la stat, pământ și națiune (care?) e diluat de concepțiile diametral opuse și contradictorii cu privire la acestea.

Nici în cazul profesioniștilor lucrurile nu stau mai bine. În prezent, avem foarte mulți specialiști doar cu numele, și numai o minte entuziast-naivă ar putea crede în sinonimia specialist-profesionist în RM. Ideea de a reforma învățământul universitar ar putea fi un pas în direcția bună. Căci realitatea e tristă de tot: universitățile, și cele private, și cele de stat, chiar dacă nu toate au fost concepute ca atare, au devenit, cu timpul, doar niște afaceri, cu puține și marginale excepții. Fetișizarea studiilor universitare, pe undeva firească în cazul unui popor care și-a dorit mereu să se desprindă de condiția lui ancestrală, adică rurală, incultă și umilă, a condus la inflația de instituții de învățământ superior. Iar unde a fost cererea, a venit și oferta.

Problema e că părinții, gata de orice sacrificii în candoarea și în avântul lor reparatoriu, și-au dorit, în fond, doar un atestat de studii, nu și niște cunoștințe sau aptitudini reale pentru multîndrăgitele odrasle. Iar asta a dat startul unei întreceri sociale – stihia în care concetățenii noștri se simt cel mai bine. Cei mai înstăriți își permiteau contracte la economie, medicină și stomatologie pentru copiii lor, pe când cei cu venituri modeste se mulțumeau cu contracte la facultăți mai puțin „prestigioase“ (prestigiul fiind egal cu mărimea contractului, bineînțeles, nu cu valoarea reală a specialității și a domeniului de studiu) sau – culmea eșecului! – cu studii plătite din bani publici. Iar cei care, pe lângă contract, erau în stare să acopere și toate „cheltuielile de sesiune“ ale progeniturilor obțineau imediat în ochii vecinilor un statut comparabil cu laurii olimpici. Din păcate însă, banii părinților au fost cam singura competiție pe care am atestat-o în universități.

Nici universitarii nu au prea pus osul la bătaie, în aceste condiții. Catedrele au devenit adevărate pepiniere pentru parveniți, impostori și șarlatani. Pilele și firea băgăcioasă, lichelismul și conformismul au creat o tagmă de profi cărora niciun sistem educațional sănătos nu le-ar fi încredințat cheia de la poarta școlii, darămite cursuri la universitate. La noi însă, au prosperat. Am avut neșansa să aud, pe la conferințe științifice și în foruri academice, discursuri dezlânate și scorțoase, fără substanță și noutate, întocmite într-o limbă de stejar și rostite în grai de rotopercutor. Cam nouă din zece așa-ziși universitari, din toate domeniile și de la toate universitățile, habar nu au de ortoepie. Ai mare noroc dacă, la un colocviu sau la o lansare de carte, îți intră pe urechi o frază în care se produce fericitul acord între părțile de propoziție. Iar dacă nu identifici niciun calc din rusă, începe chiar să nu-ți fie rușine că asiști la eveniment.

Cum verba volant, iar scripta manent, e firesc să ne întrebăm: poate că toți acești pedagogi de școală nouă, moldovenească, excelează cel puțin la scris, vorbirea stâlcită având baremi o scuză istorică? Ba nu, nici acolo. Fiind câțiva ani la rând redactor de carte, inclusiv de carte didactică și științifică, jur cu mâna pe Biblie: cum nu știm să vorbim, tot așa nu știm nici să scriem. Și nici nu ne pasă, mai ales dacă suntem universitari și aflăm încă de la prima noastră teză că plagiatul și compilația fără cap și coadă e sesamul succesului academic.

Spre cinstea lor și spre norocul țării, există profesori, conferențiari și lectori universitari care nu trișează, care își fac datoria și depun eforturi considerabile pentru a corespunde exigențelor meseriei. Și care nu doar tipăresc, ci și citesc cărți. Puținii universitari autentici se pierd însă în masa amorfă și clocotindă de nulități și șmecheri puși pe căpătuială. [Vânzările de carte din RM, ca și fișele din biblioteci, de altfel, arată că aproape nu avem cititori de carte științifică sau de specialitate. Mă tem chiar că avem mai mulți universitari decât cărți de specialitate cumpărate în librării sau împrumutate de la bibliotecă.]

În loc de concluzie. Reforma universităților nu este numai binevenită, ci și stringentă. Singura problemă ar putea fi oamenii ce se vor ocupa de scurtarea mulțimii de capete pe care sistemul și le-a altoit, ca o hidră, în ultimele decenii. Vor fi oare toți acești specialiști destul de… profesioniști ca să implementeze corect și coerent o reformă atât de radicală și de sensibilă? Să nu ne închipuim cumva că membrii viitoarelor comitete și comiții vor fi absolvit cu toții oxforduri și harvarduri. Din câte am văzut până acum, nici măcar diplomele obținute în Occident de pământenii noștri nu constituie neapărat o garanție.