Să spunem lucrurilor pe nume (I)

649
0

Războiul e un bun prilej să spunem lucrurilor pe nume. Măcar să începem. Să încercăm. Pe timp de pace, rareori ni se ivește prilejul acesta. Discursul antinațional al unui politician sau colaborarea lui cu un dușman potențial nu se taxează niciodată cu adevărat. Nici la noi, nici în Franța, nici oriunde în altă parte. Căci discursul rămâne discurs – o opinie, nu? –, iar primejdia colaborării rămâne și ea potențială, atât timp cât dușmanul nu ne atacă.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Războiul nu atât răstoarnă situația, cât trage perdeaua retorică de pe adevăr. Astfel, evidența scapă de filtrele „pluralismului de opinii“, „corectitudinii politice“ și „abordărilor echilibrate“, arătându-se în toată goliciunea ei. În Republica Moldova, chiar avem o coloană a cincea, dar avem și un mare noroc că nu ea se află acum la cârma statului. Adevărul nu se oprește însă aici: nici actuala guvernare nu e pe de-a întregul la înălțimea provocărilor. PAS încă mai acționează în siajul înțelegerilor din 2019, iar asta se vede și fără ochelari. Spânu semnează o capitulație cu Gazprom-ul (nu pot numi altfel acel contract, oricâte contraargumente mi s-ar aduce), Gavrilița ține cu tot dinadinsul să salveze Combinatul de la Râbnița, Sandu nu se raliază sancțiunilor, depunem mai curând siliți de evenimente și de „parteneri“ decât de bunăvoie o cerere de aderare la UE, Grosu nu prea știe ce se comemorează în legislativ – victimele de la Bucea sau propunerea lui Bătrâncea, accesul la propaganda Rusiei este îngrădit doar simbolic etc. În general, dacă am șterge de pe ochi lacrimile de admirație pentru exemplara și incoruptibila noastră președintă, am constata că tot ce am făcut realmente bun, ca țară, în acest răstimp dramatic, a fost să-i primim cu brațele deschise pe refugiați și să cerem imediat bani de la europeni pentru asta. Dincolo de acest gest, văd doar declarații de bune intenții și idei care sună sănătos. Nu și fapte. Nu și alte gesturi.

După Bucea, niciun fund politic nu se mai poate așeza în două luntri. O asemenea ambarcațiune, ce se ține grămadă doar pe iluzia că torpilele se mișcă mai lent în ape neutre, nu are nicio șansă. Chiar dacă nu ne scufundăm acum, în plin război, ne vom scufunda apoi, moral și politic, în timp de pace. Iar cine compară RM cu Elveția, de dragul argumentului, trebuie retrimis la școală.

Lecții de istorie, de bun-simț și câteva ședințe în cabinetul psihoterapeutului sunt indicate și pentru cei care pun la îndoială Bucea. Dar și înainte de Bucea, era clar că armata rusă se va deda, pe ici, pe colo, la crime de război și la crime împotriva umanității. Sau, ca să evităm măcar acum subtilitățile juridice, la genocid. E aceeași armată care și-a făcut de cap în Cecenia, e aceeași aviație care a nimicit Alepul în Siria. Sunt aceleași structuri și mentalități militare care nu s-au schimbat de secole, indiferent de rațiunile sau irațiunile ideologice ce i-au mânat pe „saldafoni“ în luptă. E o armată care începe prin a te dezumaniza – cine a făcut-o, știe –, iar apoi îți dezumanizează adversarul. Când lipsești pe cineva de trăsături umane, nu o poți face selectiv: întregul popor-țintă a agresiunii trebuie pus în aceeași oală. Lupii nu pot fi făcuți să atace doar oi sau doar capre. La fel, brutele războiului. Tot ce este viu pe pământul care trebuie cucerit e dușmanul care trebuie exterminat. În totalitate. De-a mirării că mai există localități unde crimele nu ating cotele de la Bucea și Irpen și că, într-o asemenea atmosferă și cu o asemenea educație, mai există soldați ruși care nu urmează frumoasele tradiții ale strămoșilor: defecatul în fântâni și temple, incendierea caselor (Caucaz, 1851), descrise amănunțit de Tolstoi; vandalismul și violul în grup, sistematizat în Germania anului 1945; execuțiile sumare ale civililor, tortura, de la Opricinina încoace, aproape fără întreruperi etc.

Negarea genocidului din Ucraina, în ciuda mulțimii de probe video sau mărturiilor depuse de localnici, nu e doar o gravă deviere morală în cazul unor indivizi, e și semnul unui declin mai general. Societatea care pare acum îngrozită de crimele lui Putin i-a tolerat ieri și îi tolerează azi pe cei care minimalizează Gulagul. Omenirea civilizată nu s-a scandalizat cine știe ce atunci când aviația și artileria rusă au exersat genocidul în Siria. Acum se deranjează: sunt ucrainenii cumva mai „albi“ decât sirienii sau totuși mai aproape geografic de hotarele cu care această civilizație s-a obișnuit să se definească?

Aceeași omenire corectă a fost indignată la culme de false conflicte politice și de probleme morale nu neapărat minore, cât particulare și de importanță cel mult locală. BLM-urile și metoo-urile de tot soiul, toată această bălmăjeală și trăncăneală despre postadevăr și postumanism au împânzit mințile oamenilor „de bine“ și au adus la putere inși care nu sunt în stare să furnizeze un tanc Ucrainei. Între timp, se întâmpla Siria, se întâmpla Donbasul și o mulțime de Sudanuri, dar vedetele pop, noile „repere morale“ ale umanității, îl ascultau încântate pe pianistul Putin și cântau pentru Kadîrov. Catedrele îl asemănau pe Churchill cu Hitler, iar ziariștii explicau cu răbdare interesele geopolitice ale Rusiei. Ar fi bine să tacă măcar acum, altfel, mă tem că îi vor pune pe violatorii ruși pe același cântar cu Harvey Weinstein.

Din inerție, lumea civilizată încă mai scormonește cu capul în nisip, căutând acolo soluții ca pe timp de pace, variante de negocieri, de parcă am fi în pragul unui război corporatist, și nu al unui măcel mondial, și așteptând deznodăminte miraculoase. Trezirea la adevăr este lentă, deoarece există încă foarte multe obstacole interne care frânează procesul.

(va urma)

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT