Despre timp, vremelnicii și eternități

Îmi pare că v-am mai povestit cum colega mea aduse cândva un ceasornic gălăgios, ce număra secundele cu voce stridentă, de se auzea nu doar în birou, ci pe tot etajul. Lăsau treburile la o parte și contabilizai secundele împreună cu el. Tot atunci, acasă, aveam un ceas mut, atârnat pe perete, care număra timpul scurs nu secundă cu secundă, sărind de la o linie de marcaj la alta, ci își rotea ácele continuu. Timpul curgea nemilos, în cascadă. Numai atunci când s-a stricat, am scăpat de imaginea asta de scurgere implacabilă a vremii.

În același timp, la bucătărie aveam un ceas rebel, nonconformist și iresponsabil. Mergea doar atunci când avea chef. Își rotea ácele în ritm uniform, sincron cu Big-Ben-ul londonez și cu standardul TCB; apoi se oprea, contemplând peisajul, și pornea din nou, rotindu-se uniform și exact, doar cu întârziere față de etalon. Deși măsura ireproșabil orele și minutele, timpul lui nu mai era valabil, de vreme ce nu era sincron cu timpul universal. Unele ceasuri mereu se grăbesc, altele, dimpotrivă, lenevesc. Cele mai multe însă merg ca ceasul, demonstrând o uluitoare ritmicitate și adecvare interioară a tuturor pieselor sale, dar și o corelare perfectă cu celelalte ceasornice din lume: mecanice și electronice, rotitoare și curgătoare, cosmice și atomice.

Dar timpul nu e atât de uniform, precum credem. Anul acesta e altfel decât anul trecut, iar ziua de azi nu-i egală cu cea de ieri: e cu un minut mai lungă. Unul crește într-o zi, cât ceilalți într-un an; pe alții timpul nu-i afectează deloc, lăsându-i infantili toată viață. Și nu e vorba doar de relativitatea, fixată atât de explicit în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. N-am uitat nici de Eminescu („și căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe”), nici de Einstein, dar am dat un exemplu mai limpede și mai credibil, or noi credem în poveștile lui Ispirescu mai mult decât în teoria relativității. Dar dacă insistați, vă dau o idee de-a lui Einstein: în teoria lui, durata și ordinea cronologică (sic!) a evenimentelor depind de observator. Sau, alta: timpul curge mai lent în măsurătorile (ceasurile) aflate în mișcare.

Și dacă tot insistați să mergem pe argumentul științific, notați și asta. Având în vedere că unitatea de bază pentru măsurarea timpului e secunda (da, cea pe care o contabiliza zgomotos ceasornicul colegei mele), rețineți definiția ei: „durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiației ce corespunde tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K”. Inițial, lucrurile erau mult mai lesne de imaginat: reperele erau cosmice, nu atomice: o rotație a Pământului în jurul axei sale (o zi și o noapte) era împărțită în 24 de părți egale (ore), care erau împărțite respectiv în 60 de minute, fiecare minut fiind și el împărțit în 60 de unități, numite secunde. 

Dar fiecare are și ceasul său interior și își numără timpul, îl segmentează în ore utile și ore plăcute etc. Fie exact și ritmic, fie haotic, după cum îi este structura rotițelor interioare. Eu, mai curând, am structura vechiului meu ceas de la bucătărie (acum am altul, dar e cu aceleași capricii, disonante cu ceasul din birou, ce urmează standardele internaționale). Pot să ard etapele și să avansez uimitor, în anumite situații, dar pot și să cad în pauza lâncedă, mieroasă; și de fiecare dată o fac în ritmul meu. Încercările de a mă înregimenta în timpul universal sunt, de fiecare dată, contraproductive. 

Dacă încerc să mă aliniez și să fiu „în rând cu lumea” (cum zicea taică-meu), mă fac disciplinat, dar deloc eficient. Noi, ăștia mai măricei, venim dintr-o țară milităroasă, în care disciplina conta mai mult decât eficiența (iar despre starea și ritmurile fiecăruia chiar nu-și bătea capul nimeni). Eram, conform definiției leniniste, piulițe-roticele în angrenajul mecanismului comun, obligați să ne rotim cu viteza indicată, nu cu cea necesară. Lucrurile ajungeau la absurd. Gheorghe Prini, doctor inginer, discipol al academicianului Boris Lazarenko, amintea de o replică pe care distinsul fizician i-a dat-o fostului președinte al academiei moldovenești, Jucenko, cel care îi reproșa că era trecut de ora 9 și colaboratorii institutului de fizică aplicată încă nu erau prezenți în laboratoare. Replica lui Lazarenko era asta: „San-Sanîci (adică: Aleksandr Aleksandrovici), ordonați să începem a gândi la ora 9 fix?” În loc să fim eficienți, urmăm un orar și calendar universal, numărând clipele, oftând că timpul trece (iar el trece, mai ales, atunci când stăm și îl numărăm).

Încotro lungesc eu vorba, furându-vă timp? Constatarea că a mai trecut un an e doar încă o dovadă că timpul e ireversibil (și din acest motiv, e tot mai stresant). Căutați-vă de ale voastre, aveți grijă de cei dragi, faceți lucrurile care vă plac, nu doar cele pe care nu le puteți evita. Are cine să rotească astrele, spre vremelnicia fiecăruia și spre nemurirea lumii.